Donald Barthelme, „Alba-ca-Zapada“, traducere de Ana Chiritoiu, prefata de Mircea Cartarescu, Bucuresti, Editura Leda, 2009
Privit, adesea, drept unul dintre reprezentantii cei mai de seama ai postmodernismului sau unul dintre continuatorii metodelor de creatie suprarealiste, iar alteori considerat „cel mai influent autor din istoria literaturii americane, dar a carui opera nu a fost, decenii în sir, citita cu adevarat“, Donald Barthelme, mare maestru în a reconstrui (deconstrui!) texte celebre ale culturii occidentale, dar si specialist în „flash fiction“ (sau „sudden fiction“: povestirea compacta, focalizata pe câteva amanunte semnificative si care nu mizeaza prea mult pe actiunea propriu-zisa, ci tocmai pe concretetea detaliului, pornind de la o estetica sui generis a fragmentului), este si autorul câtorva romane (carora, însa, unii critici nord-americani au ales sa le spuna întotdeauna „romane“ sau „asa-zise romane“) unde se regasesc, dezvoltate si nuantate, toate aceste procedee. Iar daca în „Dead Father“ (1975) sau „The King“ (1990), scriitorul a preferat sa trateze în cheie parodica si într-un stil accentuat ludic si ironic istoria cu accente mitice a Regelui Arthur si a Cavalerului Lancelot, în „Snow White“ el îsi îndreapta atentia asupra Albei-ca-Zapada – si nu atât asupra imaginii acesteia, asa cum apare ea în basmul celebru inclus în culegerea Fratilor Grimm, ci a aceleia impuse, mai cu seama în rândul publicului american, de ecranizarea realizata de Walt Disney, datând din anul 1937.
Romanul „Alba-ca-Zapada“ (1965), având actiunea plasata în perioada contemporana, reprezinta – iar acest fapt este evident înca de la titlu – un exemplu al tendintei din ce în ce mai evidente în contracultura americana de la mijlocul anilor ’60 de a lua în raspar texte consacrate si istorii considerate ca fiind (arhi)cunoscute de toti cititorii. Desigur, daca fundamentul cartii este cunoscut, detaliile, esentiale în acest caz, sunt cu totul altele decât cele din basm. Astfel, Alba-ca-Zapada nu mai e o printesa neprihanita si delicata, ci o femeie atragatoare (seducatoare de-a dreptul!), care, desi seamana, la nivel fizic, cu fata din poveste, având, ca si aceea, „parul negru ca abanosul si pielea alba ca zapada“, nu ezita sa aiba, la dus, întâlniri erotice cu cei sapte pitici – care, fara îndoiala, au si ei alte ocupatii decât modelele lor din basm, fiind angajati ca specialisti în spalarea cladirilor înalte. În timpul absentei acestora, Alba-ca-Zapada e foarte ocupata asteptându-l pe alesul ei, Paul, care, însa, e prea putin doritor a fi identificat cu figura printului din poveste si viseaza, în schimb, sa fie descoperit de producatori celebri si sa devina star de televiziune. Pe de alta parte, apriga Jane reprezinta figura mamei vitrege gata sa faca orice pentru a o distruge pe Alba-ca-Zapada, chiar îi ofera rivalei deja traditionala otrava, însa aceasta e consumata de Paul, care moare în acest fel, dupa ce, în prealabil, din cauza geloziei si a suspiciunilor pe care le avea cu privire la cei sapte pitici, pusese el însusi la cale un plan (aproape perfect!), instalând un sistem de supraveghere a locuintei iubitei sale si aducând pâna si câini antrenati în a descoperi infidelitatile. Fara îndoiala, povestit – si redus – în felul acesta, romanul lui Barthelme pare prin excelenta comic si parodic, însa, la o lectura atenta, vom descoperi, dincolo de zâmbetele pe care, evident, primul contact cu un asemenea text le stârnesc, o adevarata structura narativa „subversiva“, în sensul pe care Mihail Bahtin îl dadea acestui termen, în analiza pe care a facut-o operei lui Rabelais. În fond, cartea lui Barthelme reprezinta, la un anumit nivel al interpretarii, si un excelent exemplu al „dialogismului interior“, ca sa ne raportam la o alta sintagma impusa de Bahtin, câta vreme scriitorul american initiaza, în „Alba-ca-Zapada“, mult mai mult decât un simplu act de deconstructie de natura sa afecteze doar nivelul expresivitatii limbajului si, desigur, depaseste în mod clar stadiul de joc gratuit cu cuvintele (sau conceptele), discursul sau transformându-se, treptat, într-o adevarata poetica ce nu poate fi identificata complet cu aceea a postmodernismului în general. Caci demersul lui Barthelme se individualizeaza profund mai ales prin curajul de a repovesti o istorie atât de cunoscuta, dar, în acelasi timp, de a provoca la tot pasul cliseele de exprimare ori de gândire, precum si ierarhiile conventionale ale sistemelor filosofice contemporane, ale analizei freudiene si chiar termeni deja „canonici“, cum ar fi „obiectivitate“ sau „subiectivitate“.
Privind romanul (si) din aceasta perspectiva, întelegem ca, în fond, textualismul inovator nu se limiteaza la complicatele jocuri de cuvinte, ci devine adevarata orchestrare a mai multor voci narative care se suprapun exact în momentele esentiale, sugerând, în acest fel, tocmai natura disfunctionala a limbii, caci, din punctul de vedere al lui Barthelme, toate procedeele lingvistice si stilistice sunt mijloace îndreptate împotriva limbajului / limbajelor învechit(e), iar nu scopuri în sine. În fond, autorul nu face altceva decât sa respinga cu toata hotarârea conventionalismul de orice fel, protagonista cartii, Alba-ca-Zapada exprimându-si ea însasi nemultumirea fata de acest fenomen si, mai cu seama, fata de rudimentara comunicare interumana: „Of, as vrea sa existe pe lume cuvinte care sa nu fie cuvintele pe care le aud mereu!“ Desigur, frustrarea Albei-ca-Zapada vizeaza, dincolo de nivelul lingvistic, revolta fata de gândirea încorsetata de orice modele prestabilite, oricât de prestigioase ar fi acestea, caci, în fond, îndemnul unuia dintre pitici (care doreste sa-i demonstreze frumoasei stapâne ca oricând pot exista idei, cuvinte si concepte noi): „Ucide ca sa creezi!“ arunca o metaforica mânusa esteticii moderniste ce se întrevede în „Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock“, celebrul poem al lui T. S. Eliot. La rândul sau, Barthelme, în calitate de autor, tinde, în multe pagini ale acestui roman, sa construiasca dialoguri de substanta din ceea ce tot el sugereaza ca ar fi doar un balast verbal. Nu întâmplator, în câteva momente cheie ale textului, cuvintele tind sa-si depaseasca sensul bine determinat, combinând, uneori imperceptibil – si, din nou subversiv! – întelesul literal cu cel figurat. Prin urmare, privit global, discursul romanesc din „Alba-ca-Zapada“ se dovedeste a fi compus din numeroase naratiuni (sau linii narative) care nu au întotdeauna un „deznodamânt“ clar, în sensul consacrat al termenului, cititorul însusi fiind, în acest fel, implicat în text, chiar daca Barthelme a fost adeptul declarat al sentimentului de asteptare frustrata de care cititorul ar trebui sa fie cuprins pentru a putea intra cu adevarat în lumea unui astfel de text.
În plus, într-un subtil comentariu dedicat aspectelor stilistice din proza contemporana, intitulat, semnificativ, „Not Knowing“, Donald Barthelme si-a exprimat convingerea ca, pentru a fi valide din punct de vedere estetic, cuvintele trebuie sa fie „ocupate sa sugereze, în orice moment, nenumaratele ecouri care se gasesc, la o privire atenta, dedesubtul oricarei fraze.“ Doar în acest fel, considera scriitorul, textul literar poate dobândi un nou statut ontologic, iar arta însasi devine, numai si numai în acest fel, posibila (si autentica). Strategia aceasta va fi aplicata, de altfel, în multiplele sale variante, pe tot parcursul romanului „Alba-ca-Zapada“, interesanta fiind si atitudinea pe care Barthelme o are – iar acest lucru se vede tocmai prin intermediul atitudinii protagonistei – fata de suficienta marilor autori / texte. Astfel, când trebuie sa actioneze conform schemei epice prestabilite din povestea lui Rapunzel, noua Alba-ca-Zapada se dovedeste a fi pe deplin constienta de semnificatia deopotriva literara si culturala a actiunilor si cuvintelor sale, abandonând, temporar, cautarea printului mult visat, tocmai din cauza convingerii lipsei de sens si de împlinire de care era afectata întreaga sa existenta si exprimându-si iritarea fata de cei care se aduna la fereastra ei doar pentru a privi, evitând, însa, sa-i ofere si câteva sugestii pentru finalul acestei linii narative si a rolului ad-hoc pe care ea însasi acceptase sa-l interpreteze. Ia nastere, în acest fel, ceea ce critica literara a numit „o perspectiva disidenta“, de natura a ilumina într-un mod neasteptat tocmai contextul social în care apare problema decodarii sensului / sensurilor cuvintelor sau actiunilor umane. Numai ca Barthelme nu se multumeste sa critice de pe o pozitie imobila atitudinile învechite sau sensurile anacronice, ci creeaza, în chiar textul romanului sau, un spatiu discursiv ce permite aparitia unei varietati de linii narative aparent independente – si, implicit, de sensuri. Este adevarat ca acestea parodiaza, pe rând, limbajul psihanalizei sau al filosofiei – antologic ramânând discursul Albei-ca-Zapada cu privire la conceptul fiinta, aici întreaga teorie a lui Heidegger fiind, practic, invocata la modul comic. Cartea devine, asadar, un adevarat mozaic în care se întrepatrund cele mai diferite atitudini, idei sau voci narative, permanentele trimiteri intertextuale contribuind si ele la impresia de colaj înrudit îndeaproape cu cel practicat în artele plastice pe care „Alba-ca-Zapada“, privit în ansamblu, o da cititorului.
Se stie, fara îndoiala, ca, mai ales în Statele Unite, romanul postmodern a depasit adesea granitele conventionale ale genului, impresia de palimpsest si viziunea fragmentara fiind definitorii în acest sens. Nu putini scriitori americani au creat pornind de la tehnicile bine asimilate ale montajului cinematografic, impunând o serie de inovatii textuale aflate în legatura cu parodia, satira sau pastisa, însa nici unul dintre acestia nu a demonstrat o mai buna abilitate ca Barthelme sa le combine pe toate în cadrul unui discurs greu de încadrat în vreun tipar estetic prestabilit, înrudit, însa, mai îndeaproape decât ar putea demonstra o prima lectura, cu viziunea carnavalesca ce gaseste cea mai mare placere în atitudinea profund ireverentioasa fata de modelele (literare) anterioare, oricare ar fi acestea. Faptul este mai evident decât oriunde în „Alba-ca-Zapada“, unde cuvintele par a-si pierde chiar sensul de baza, Barthelme ilustrând, astfel, perfect, viabilitatea estetica a unei combinatii a heterotopiei lui Foucault cu viziunea bahtiniana asupra limbajului, rezultatul fiind, aici, prin intermediul cautarilor neobosite ale Albei-ca-Zapada, dornica a gasi împlinirea, exprimarea (desigur, într-un alt mod decât cele conventionale!) dorintei umane de a descoperi sensul profund al existentei.