Sceptic si incredul cu mai toate manifestarile publice ale poeziei de azi, cu festivalurile poetice locale si chiar cu eficienta unui Congres National de Poezie (aflat la a cincea editie!) ori a Concursului de debut „Porni Luceafarul“ (ajuns si el la a 32-a editie!), neincrezator in iluzia ca vocea poetilor români de azi va putea trece prea curând hotarul tarii ori ca „traductiile“ o vor face auzita macar pâna in Groenlanda – poetul Liviu Ioan Stoiciu tine totusi cu admirabila consecventa si putere de munca o rubrica de reporter neobosit si constiincios in care face cronica tuturor acestor „zadarnicii“. Rubrica lui „Pe cont propriu“ din Contemporanul lunii august 2013 se ocupa pe indelete de evenimentele dedicate poetilor si poeziei in partea de nord-est a tarii, respectiv, la Suceava si Botosani, in aceasta vara fierbinte a tarii noastre pline de poeti: a scrie cu atâta tragere de inima despre „zadarnicii“ este o fapta, ca si eroica, de care numai un poet se arata in stare. In faptura minunatului nostru poet mi se pare ca traiesc, mai precis, convietuiesc si se cearta doua personaje celebre din cea mai populara opera a nemuritorului Voltaire. Unul este Candide, entuziastul plin de atâtea inepuizabile mirari stupefiate si stupefiante in imprejurarile prin care trece, iar celalalt, marele „cenzor“ al tuturor iluziilor si mirarilor candide, vesnic incruntatul sceptic si sarcastic Pococurante, in care exegetilor le-a placut a-l recunoaste partial pe Voltaire insusi, ca un fel de purtator de cuvânt sau de „ambasador“ mai dogmatic al autorului. Incruntat ca Pococurante, dar cu o putere de a se mira intruna care-l intrece pe Candide, poetul Liviu Ioan Stoiciu, un deziluzionat, ca si Cioran, „scepticul de serviciu“, e neobosit in a face totusi recensamântul minutios al iluziilor ce-i anima pe poetii si literatii români: iluzii ingropate in festivaluri, congrese, concursuri – toate dedicate „promovarii“ poetilor si poeziei românesti in tara si peste hotare. Constata peste tot efectele acestei campanii – nule dupa cum crede – si scrie mai departe nesfârsita lui cronica a esecurilor nascute din iluzii. Admirabila „zadarnicie“! O mare iluzie a umplut asteptarile poetilor români de la intrarea României in Uniunea Europeana: la deschiderea lucrarilor Congresului National de Poezie la Memorialul Ipotesti (Centru national de studii „Mihai Eminescu“); Gellu Dorian, initiatorul respectivului Congres „a anuntat ca a fost schimbata din mers formula CNP: participantii invitati ar fi trebuit sa mearga la Chisinau in acest an, dar n-au fost bani. Prima editie a CNP (2003) a fost cea mai reusita, a mai subliniat el, intre timp am intrat si in Uniunea Europeana si s-a cam ales praful de iluziile poetilor români.“ Cu toate acestea, entuziastul initiator „atrage atentia asupra pregatirii editiei CNP din 2015, când vrea sa invite 100 (fix) de poeti din intreaga lume. „100 de poeti ai lumii la Eminescu acasa“!“ Bineinteles, „nimeni nu crede cu adevarat – isi face auzita vocea Pococurantele nostru – ca este posibila o asemenea mobilizare (care, in principal, ar promova poezia româna; personal, sunt total sceptic, n-a reusit Institutul Cultural Român mai nimic in acest sens, cu bani grei; lasa ca Uniunea Scriitorilor – continua neincrezatorul Pococurante – a incercat, dând un premiu de 10.000 de euro si altul de 5.000 de euro anual unor scriitori importanti ai lumii la „Serile de literatura de la Neptun“, in aceeasi idee, a promovarii poeziei de limba româna, in principal, si efectul a fost zero …“) Trebuie sa admit ca in aceasta paranteza tepoasa a cronicii lui, ursuzul Pococurante ii astupa gura vesnic miratului si aparent inocentului Candide care, insa, la rându-i nu m-ar mira sa-i raspunda, fireste, in gând, ca in cartea lui Voltaire, „cenzorului“ sau: „Ce mare geniu si Pococurante asta! Nimic nu-i place“. In „Candide“, posomorâtul Pococurante strâmba din nas privind cu ochi rai câteva capodopere: „ambasadorul“ lui Voltaire prevedea, ca sa nu spun cobea!, cu mult inainte soarta marilor opere, disparitia notorietatii, pe scurt, „mutatia valorilor“ sau, cum se intelege azi, fenomenul ciclic al demitizarii, al devalorizarii capodoperelor si, in consecinta, al schimbarii „canonului“. Cum vedem, este un protocronic demn de urmasii lui, „deconstructivistii“ de azi … Revin insa la Pococurantele actualitatii noastre. „Tema“ CNP din acest an – scrie Liviu Ioan Stoiciu – este Perspective organizatorice privind promovarea poeziei românesti contemporane: „Sunt invitat sa citesc – incep eu cu textul scris pe seama acestor „perspective“ (am fost singurul care am scris un text, luând in serios invitatia de a scrie facuta tuturor invitatilor, text intitulat „Ne promovam pentru pereti“; il voi publica separat), la care inventez pe loc un motto: Ma uit in sala, stiu ca toti poetii prezenti au fost tradusi in fel si chip intr-o limba de circulatie, au fost publicati in strainatate, unii cu carti, altii in reviste – si ce daca? Aceasta este intrebarea: si ce daca, fiindca strainatatea ne ignora poezia (dar parca numai strainatatea?)“ Ce-i drept, intrebarea, cu iz hamletian, se pune la Suceava ori la Botosani, ca si la Bucuresti ori la Cluj. Ce-i de facut? – iata alta intrebare, pe care un Hamlet optimist, dar de origine slava, si-a pus-o si el. Ce-a iesit – se stie. Intre timp, Pococurante isi scoate iar capul, aduna sârguincios nemultumirile si contabilizeaza acribios esecurile: „insuficienta difuzare a cartii de poezie si a revistelor literare de la noi“, „Uniunea nu s-a implicat in organizarea CNP pentru a nu atrage atentia asupra conditiei poetului in România“, „Poezia e gratuitate, noi slujim gratuitatea“! (si ce: nu-i asa?!) Salvator, apare insa din nou Candide, cu o propunere monumentala menita sa faca a renaste, din cenusa, ca pasarea Phoenix, iluzia si dreptul ei la viata: „CNP ar trebui sa inventeze o institutie a lui care sa promoveze poezia in tara si strainatate. Propun sa apara in 2015 la CNP o antologie cu 50 de poeti români tradusi in zece limbi importante. Sa nu mai mergem pe traduceri de autor, disparate, fiindca dam senzatia unei literaturi sterpe, intr-o antologie se vede diversitatea …“ Intr-adevar, se vede, dar ideea unui „colectiv“ de autori reuniti intr-o antologie ca intr-un CAP literar vine de departe, a mai fost experimentata cu ocazia volumelor colective de debut ale editurilor dinainte de ’89. Ea a produs, cum se stie, mare emotie si pofta de lectura cititorilor si un veritabil „boom“ al pietei literare românesti din acea vreme: e pacat sa dam cu piciorul unei mosteniri atât de pretioase… Dupa care un alt Candide, poet si traducator, continua cu si mai mare insufletire molipsitoare: „literatura româna intereseaza in strainatate, ar trebui sa facem prin CNP un site cu toti scriitorii români, tradusi in mai multe limbi internationale, sa poata fi cititi in intreaga lume, se poate face macar o colectie de poezie tradusa pe acest site. Altfel, la noi in tara s-a distrus orice fel de distributie de carte sau de reviste, de aici ni se trage izolarea si ignorarea.“ De aici ni se trage, desigur, acest trist spectacol: sa facem ceva pentru raspândirea in toata lumea a poeziei si poetilor tradusi in mai multe limbi, rasuna vocea lui Candide, promotor optimist al unei infratiri planetare: un strigat si un apel pentru unirea poetilor de pretutindeni. Dar, ca un facut, din nou Pococurante „strâmba din nas“, iar vocea prea sobrului, realistului caustic se face auzita, umilind idealismul si credinta in iluzie nutrite de Candide: „Suntem invitati in utopie, la CNP. Eu am publicat in Franta o antologie cu 12 poeti români, tradusi de mine, la o editura onorabila, binevoitoare, am pus-o si pe un site special, dar n-a avut nicio promovare, absolut nimeni nu s-a interesat si n-a comentat, a fost totalmente trecuta cu vederea, inclusiv in România“! O idee, opinie la mijloc de bun si rau, este aceasta: „Personal, n-am facut nimic pentru a fi tradus, dar sunt tradus in toate limbile importante“! Contrar scepticilor, alt Candide „sustine la microfon ca el traieste din bani europeni de 15 ani si ca ar trebui indreptate si proiectele CNP catre bani europeni. Cu atât mai mult cu cât traducerile sunt facute hazliu. Sa-si ia fiecare pe cont propriu traducerea, sa gaseasca un traducator ideal.“ Nici rabinul din Buhusi, „traducatorul ideal“, n-ar mai putea s-o scoata la capat, impacând contrariile si dând dreptate si unora, si altora, si celor care, mai liberali, merg inainte „prin noi insine“, nici acelora care, cu inclinatii mai socialiste, prefera sa avanseze uniti, in colectiv. Chestiunea „traducatorului ideal“ este insa esentiala, si nu doar in privinta traducatorului de poezie: ce „traducator“ va izbuti sa inteleaga si sa talmaceasca pe intelesul tuturor si in favoarea fiecaruia (!) cele doua „limbi“ in care vorbesc protagonistii pe care-i reuneste ideal, in propria personalitate, ca si in reportajul sau de la CNP, poetul Liviu Ioan Stoiciu? Dupa cum stie toata lumea, dar nu de pretutindeni, Uniunea Scriitorilor se afla in pragul alegerilor. S-au anuntat candidatii: in fata lor sta o comunitate ce poate fi definita, in mare, de doua „limbi“, de doua „mentalitati“ si de doua „comportamente“ (literare si nu numai). Avem in respectiva breasla tot atâtia Candide câti si Pococurante: „traducatorul“ lor convenabil si fidel nu poate fi insa nici unul nici celalalt, dar cu siguranta un al treilea. Reportajul lui L.I.S. este un excelent tablou al celor doi, dar si o buna ocazie de a medita asupra celui de-al treilea, care, cel putin in reportajul sau, nu exista… Constat, in ultima clipa, ca m-am inselat: nu exista in reportajul lui L.I.S., dar in realitatea care i-a inspirat reportajul, al treilea ar putea exista. Intr-un judicios editorial din „România literara“, dl Gabriel Chifu face un bilant la capatul caruia are motive intemeiate sa fie un optimist bine temperat: „Ei bine, scrie d-sa, daca avem printre noi un asemenea om se cheama ca suntem foarte norocosi si putem merge impacati la vot“. Nu neaparat „impacati“, dar rational vorbind, imi pare ca are dreptate.