Actualitatea si „actualizarea“ lui Caragiale

In sfarsit, „Anul Caragiale“ debuteaza si in „Romania literara“! Caci firava si neinspirata incercare a lui Nicolae Manolescu de acum cateva numere de a-l demite pe genialul comediograf din inalta facultate a propriei constiinte artistice, pretinzand ca autodidactul incurca romantismul flamboaiant cu clasicismul nu deschidea nici Anul Caragiale si nicio discutie profitabila despre opera lui. Insa plasarea intr-o postura de „detractor“ al lui Caragiale este un simpatic joc critic pe care autorul recentei „Istorii …“ l-a mai practicat in lunga lui cariera literara plina de „contradictii“ si polemici cu sine insusi. Acum, sub un titlu comun („Din nou despre Caragiale“), acelasi critic ii da, generos, cu o mana larga lui Caragiale ceea ce ii luase cu stanga si cu stangacie intr-o interogatie retorica menita sa-i irite pe „iubitorii“ dramaturgului: „Avea Caragiale constiinta artistica?“
Atunci cand se ia in serios, citandu-se pe sine insusi Nicolae Manolescu ni-l aminteste pe criticul stralucit, comentatorul subtil si temeinic al literaturii romane pe care, dupa model calinescian, o urmareste de la origini si pana in prezent. Indelung gandita, fraza critica din marile lui contributii taie nodurile si preparativele la vedere patrunzand deodata cu lama in esenta chestiunii ce urmeaza apoi a fi intoarsa pe toate fetele. Ca un laser, ochiul criticului patrunde rapid in miezul lucrurilor cu o naturalete usor dezabuzata si din care mirarea a disparut. Ce ne impiedica sa-l intelegem pe Caragiale, spune criticul, este chiar registrul comic in care-si pune eroii sa ne comunice mesajul si firea lor adevarata. Cititorul „prea inteligent“, mai lasa el sa se inteleaga, e victima propriei inteligente suspicioase: furat de expresivitatea si comicul limbajului, lectura lui face o „traducere“ parodica a textului, deformandu-l pana la nerecunoastere. O lectura parodica si tradatoare ce-i retrage lui Caragiale paternitatea asupra propriei opere: nenea Iancu ar zambi vazand cum s-au luptat piesele lui, mai ales spre a doua jumatate a secolului XX, cu stafia comunismului! Gradul maxim de „traductiune“ parodica l-a atins lectura pieselor lui Caragiale din pamfletul „Marea trancaneala“ al regretatului Mircea Iorgulescu. Opera singulara in critica romaneasca, fara a se pretinde o exegeza a lui Caragiale, „Marea trancaneala“ e o capodopera a scrisului pe dedesubt, utilizand „materia prima“ a unui scriitor genial. Ce se pierde si ce se castiga prin aceasta lectura oarecum „virusata“ ramane pe seama cititorilor si a … viitorului. Absent din aceasta capodopera critica si pamfletara, Caragiale e prezent in alta parte. In „partea“ adusa in discutie de Nicolae Manolescu, un critic care, si el adesea in raspar cu ceilalti comentatori ai epocii lui, revine spectaculos asupra unei lecturi „textuale“ a lui I. L. Caragiale, nu fara a avea in aceasta privinta predecesori ilustri (Serban Cioculescu, Mihai Ralea, Alexandru Dragomir, Gelu Negrea s.a.). El ia in serios vorbele memorabile ale eroilor comici ai lui Caragiale. Ia aceste vorbe sleite de sens de pe buzele cititorilor si le intoarce proprietarilor de drept: eroilor din comediile lui Caragiale. Si ce (re)descopera? In cel mai simplu fel de a spune, el descopera in echivocul formulelor comice ale mesajului adevarul si adevarata natura a personajelor din comediile domnului Caragiale. Comedii in care „O prejudecata clasicista – spune criticul – ne impiedica sa luam in serios continutul replicilor, tot asa cum ne impiedica sa luam in deradere tiradele din tragedii. G. Calinescu il considera pe Ipingescu «redus la minte» fiindca repeta papagaliceste vorba «rezon» ori de cate ori jupan Dumitrache ii serveste cate o opinie“. Insa nici Ipingescu, nici jupan Dumitrache ori, mai incolo, Catavencu nu sunt idioti si nu sunt luati in ras de Caragiale. Observatiile din replicile lor au credit si sunt pline de bun simt. Asa, bunaoara, furios ca Rica o urmareste pe Veta de la Iunion pana acasa, familistul jupan Dumitrache se lanseaza intr-o filipica la adresa „prapaditului de amploaiat“. Ipingescu, idiotul ce repeta intr-una rezon si redusul la minte (cf. G. Calinescu) i-o intoarce jupanului cu o intrebare care, oricat (ne)-am rade, e plina de bun simt: „Apoi, daca nu-l cunosti de unde stii ca-i bagabont?“ Personajele lui Caragiale, conchide Nicolae Manolescu reamintind un bun castigat si pierdut, „sunt inculte, dar nu lipsite de rezon (…) Efimita a fost tratata ca Ipingescu: simplu ecou al barbatului ei. Dar Efimita e mai inteligenta decat Leonida“. Pe urmele lui Alexandru Dragomir, criticul vine cu argumente irefutabile privind seriozitatea, bunul simt, „rezonul“ eroilor, „nobletea sufleteasca a lui Trahanache, „drama autentica“ a Zoei, corectitudinea ideologica a discursului „demagogic“ al lui Catavencu si altele asemenea deformate printr-o lectura rea si care le-a facut sa para „imbecile“. Referindu-se la „Scrisoarea pierduta“, criticul reaminteste oportun si contributia unor nume ilustre la procesul degradarii si decaderii din conditia umana a personajelor din comediile lui Caragiale: „Actele trei si patru din «Scrisoarea pierduta», pe de-a-ntregul politice, au dezlegat cel mai adesea limba detractorilor lui Caragiale. Personajele lui ar suferi de «imoralitate captusita cu prostie», scrie nimeni altul decat G. Ibraileanu. Lipsite de universalitate, comediile «s-au invechit grozav», scrie nimeni altul decat Paul Zarifopol. Abia dupa multe decenii, Alexandru Paleologu a remarcat cat se poate de just ca tema adevarata a «Scrisorii pierdute» nu e un moment oarecare din istoria noastra politica (revizuirea din 1883 a Constitutiei), ci parlamentarismul dintotdeauna si de pretutindeni. Un discurs precum acela al lui Catavencu e plin de idei corecte si actuale, tot asa cum atatea replici ne vin pe limba tocmai pentru miezul si actualitatea lor. Aceasta si este adevarata actualitate a comediilor domnului Caragiale. «Actualizarea» fortata din comentariile ultimelor decenii (B. Elvin il scoate pe dramaturg din seria Scribe-Labiche si il include in aceea Dürrenmatt-Ionesco) sau din punerile in scena (Alexa Visarion il doteaza pe Spiridon cu talente de securist) nu il apropie pe Caragiale de noi, ci il indeparteaza de el insusi“. In buna masura, „imbecilizarea“ personajelor din comedii e datorata si contributiei unor mari actori, precum si viziunii regizorale excesive, in serviciul „actualizarii“ fortate a pieselor marelui dramaturg. Celor citate de N. Manolescu spre a ilustra formele si aspectele actualizarii fortate din ultima vreme li se poate adauga si viziunea
dintr-un recent spectacol al teatrului craiovean cu „Noaptea furtunoasa“ unde, de atata amor nebun, Chiriac da buzna cu motocicleta in patul Vetei. Ma tem doar ca fata cu respingerea acestor viziuni „actualizante“ si „modernizante“ si dupa indemnul lui Nicolae Manolescu de a ni-l apropia altfel pe Caragiale renuntand la actualizarile ce-l indeparteaza pe dramaturg de el insusi, criticul va fi privit de „iubitorii“ lui Caragiale din Pipera si din fosta Securitate drept un conservator, de nu si mai rau, un „retrograd“ …
Un eseu minunat semneaza la rubrica „Actualitatea“ a „Romaniei literare“, Vasile Lungu: „Caragiale intre Thalia si Euterpe“. Un eseu „tezist“, dar ce teza! In centrul discutiei se afla motivele exilului berlinez al marelui dramaturg. Caragiale nu a lasat marturii lamuritoare, fara dubii, asupra acestei hotarari. Exegetii au facut ipoteze pornind de la asa-numitele masuri represive, cum ar fi indepartarea din slujba de la Regie, procesul Caion, neacordarea Premiului Academiei, comandate, in speta, de satirizatul lider liberal Dimitrie Sturdza. Doar Serban Cioculescu, mai realist, explica alegerea domiciliului berlinez prin aplecarea dramaturgului spre confort si clima temperata convenabila sanatatii. Intamplarea cu „mostenirea Momuloaiei“ i-a inlesnit alegerea si punerea ei in practica. Istoricii dogmatici, scrie autorul, s-au limitat sa gaseasca singura cauza in persecutiile la care Caragiale ar fi fost supus de „oficialitatea culturala burghezo-mosiereasca“.
Insa, prin firea si inclinatiile lui profunde, Caragiale facea parte ca multi altii dintre „exilatii interni“, care se exilau in biblioteci, in muzee, in paduri, parcuri sau in… carciumi. Vasile Lungu avanseaza ipoteza, care pluteste in aerul din jurul lui Caragiale, asupra adevaratului motiv al autoexilarii: „Toti pierd din vedere motivul, poate cel mai important, daca nu al parasirii tarii, sigur al optiunii pentru Berlin: pasiunea de meloman a scriitorului. Mai putin din Italia, si aproape deloc din Franta simbolismului si impresionismului, proveneau idolii sai muzicali; acestia apartineau spatiului cultural germanic si se numeau Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart si Ludwig van Beethoven“. Sa te exilezi din dragoste de muzica: iata formula paradoxala a comicului si marelui satiric roman, un om intreg – cu vorbele lui Geo Bogza. O iubire ce tine seama si e chiar dictata de ritmurile vietii interioare, de nostalgiile ce o definesc: „Dar Caragiale nu era numai inteligenta, nu se reducea la ipostaza zeitei Atena nascuta din capul lui Zeus, el avea si o bogata viata afectiva, o sensibilitate pe care le ascundea sub valul volubilitatii dialogului si al capcanelor comicului. Retragerea din aspra si obositoarea viata a cetatii, introvertirea prin regasirea reculegerii in singuratate, regenerarea sufleteasca isi aveau in muzica un generos acompaniament si un stimulent moral. (…) Structura spiritului sau, aflat sub autoritatea inteligentei, a rationalului, ii orienteaza preferintele muzicale spre ordinea, claritatea si simetria din compozitiile barocului si clasicismului, purtand semnatura unor genii ca Bach. Mozart, Beethoven“. Vasile Lungu observa ca „in sustinerea ideilor sale estetice, Caragiale isi cauta exemplificari numai in sfera muzicii“. Are o deosebita pretuire pentru lira, coturn si masca, admira talentele formate la Conservatorul din Bucuresti, saluta aparitia unei clase de harpa la onorabila institutie si cere infiintarea unei clase de tobe mari, de tipsii si triangluri, deoarece „Daca harpa este sufletul orchestrei, toba mare este inima, iar trianglul si capacele, spiritul“! Isi informeaza cititorii ca in Europa se stia de existenta a patru tobe Stradivarius, din care una in Bucuresti, la care canta cu virtuozitate domnul Mihalache si conchidea cu mandrie ca „romanii sunt poporul cel mai muzical din Europa“. Il incanta perspectiva infiintarii Operei nationale, urmareste primele concerte de la Ateneul Roman. Sociabilitatii de bodega si restaurant, chefului de vorba si dialog cu Lache, Mache si Mitica in berarii unde se discuta „politica cetatii“, li se adauga, intr-un portret interior complex, pasiunile orientate spiritual ale melomanului ce-si cauta si gaseste patria sufleteasca si muzicala in Germania: Simfonia a XIX-a de Beethoven, audiata la Gewandhaus ii smulge marturisirea ca „nu poti sa faci alta decat sa te inchini auzind-o“. Spiritul nutrit de asemenea pasiuni muzicale te poate ajuta sa intelegi mai bine, mai nuantat si exclamatia ambigua, dar nelipsita de o anume caldura, a creatorului cu privire la creaturile lui: „ii iubesc, ma!“. Si de aceea e de crezut N. Manolescu spunand ca o „actualizare fortata nu il apropie pe Caragiale de noi, ci il indeparteaza de el insusi“. Si de actualitatea lui eterna.