René Guénon (1886-1951) este un gânditor singular cu un urias impact în secolul trecut, o personalitate aflata, întreaga viata, în cautarea unei revelatii majore. Este considerat întemeietoriul Scolii traditionaliste sau perenialiste în gândirea occodentala. I s-au remarcat si trasaturi contradictorii, discutabile, precum refuzul de a-si da doctoratul, din motivul, greu de înteles, ca nutrea aversiune fata de cutuma de a prevedea lucrarii sale o bibliografie. Rugamintea respectuoasa a profesorului sau nu l-a putut îndupleca, în acest sens, astfel încât statutul i-a ramas unul singuratic, de cugetator preocupat de toate orientarile religioase ori spirituale ale epocii: catolicism, ocultism, miscarea teozofica, masonerie etc., toate aceste manifestari ezoterice fiind cercetate cu un ochi proaspat, cu instrumentele unei gândiri libere. Dincolo de cadrul strict scolastic si în pofida faptului ca nu a putut ocupa o catedra universitara în Franta, desi parea menit uneia, René Guénon a exercitat o influenta considerabila, scriind o opera vasta si atragând atentia Occidentului asupra necesitatii de a trai, ca pe o experienta personala, revelatia divinului. Tot ca pe o fronda (dovada de maxim dispret fata de societetea occidentala), dar si ca o expresie a dorintei sale de autorealizare experimentala, trebuie înteleasa convertirea sa la islamism, în a doua parte a vietii, când si-a gasit fericirea în Egipt, ca profesor la Universitatea din Cairo si cap al unei familii armonioase si iubitoare. Nu era un „traseist“ spiritual, ci o constiinta mânata de incandescenta unei cautari interioare, pe care s-o poata recomanda si altora, în vederea unei renasteri religioase a societatii. De aceea cauta pretutindeni, în toate sursele apartinând tezaurului spiritual al umanitatii, argumente pentru resuscitarea credintei în Occident. Neputând trezi o reactie pe masura, de genul constituirii unui crestinism ezoteric si initiatic, s-a retras definitiv, purtând însa mai departe o ampla corespondenta cu discipoli europeni, sub numele (si noua, complexa, identitate) de Abdel Wahed Yahya, seic sufist.
La editura bucuresteana Herald au aparut mai multe volume din opera sa. Dintre acestea l-am ales, pentru lipsa de echivoc a demersului, pe cel intitulat „Autoritate spirituala si putere temporala“, traducere (din limba franceza a originalului din 1929) de Daniel Hoblea, 2010. Cartea îsi pune problema conditiei ideale a societatii umane generice, iar limpezimea argumentatiei reflecta o decantare deplina a gândirii guénoniene. Înca din prefata, autorul atrage atentia asupra chestiunii fundamentale dezbatute: cea a raportului dintre realitatea imediata si principii. Marturiseste ca, desi era martor la discutii acerbe purtate în jurul relatiei dintre religie si politica, volumul sau nu constituie un raspuns la acestea, „caci ar însemna sa acordam o importanta exagerata unor lucruri ce nu au decât un caracter pur episodic si care n-ar trebui sa influenteze conceptiile a caror natura si origine sunt în realitate de un cu totul alt ordin (p. 7-8)“; „Tot ceea ce vom spune aici am fi spus la fel de bine si exact în acelasi mod, daca evenimentele ce atrag astazi atentia asupra problemei spiritualului si temporalului nu s-ar fi produs: circumstantele prezente ne-au aratat doar, mai clar ca niciodata, ca ar fi necesar si oportun sa o spunem: ele au fost, daca se doreste, ocazia ce ne-a determinat sa expunem acum anumite adevaruri în locul multor altora pe care ne-am propus sa le formulam daca vom avea timpul necesar, dar care nu par susceptibile de o aplicatie la fel de imediata: si la asta se limiteaza rolul în ceea ce ne priveste“ (p. 8).
René Guénon îsi precizeaza, nuantat, pozitia, ca fiind una situata exclusiv în domeniul principiilor, acest lucru permitându-i independenta fata de orice discutii, polemici, certuri între scoli si partide etc., preocuparea sa, ca autor, fiind doar rostirea adevarului „pur si dezinteresat, fara a astepta nimic de la nimeni – „nici macar recunostinta din partea celor ce ar putea profita de ideile pe care le formulam“ (p. 10). Rolul sau reprezinta o simpla tentativa de a ajuta la distingerea între „esential si accidental, între principiile necesare si circumstantele contingente“, prin situarea chestiunilor pe adevaratul lor teren. Faptul ca efortul necesar este atât de mare reflecta confuzia „ce domneste astazi în toate domeniile, confuzie pe care o privim ca fiind eminamente caracteristica lumii moderne“ (p. 9). Ceea ce îl întristeaza (dar îl si motiveaza) este ca pâna si reprezentantii unei autoritati spirituale autentice au cazut prada acestei derute, pierzând din vedere „ceea ce ar trebui sa fie adevarata lor forta, adica transcendenta doctrinei în numele careia sunt calificati sa vorbeasca“ (p. 9).
Gânditorul avertizeaza ca nu e dispus sa se lase închis si etichetat în niciunul din cadrele comune la vremea respectiva, deoarece niciunul nu i s-ar potrivi. Declaratia sa de intentie este, asadar, necesar a fi reînnoita, pentru ca oamenii de buna-credinta sa nu-i atribuie, în mod eronat, intentii straine de punctul sau de vedere, unul pur doctrinar, care-i permite o detasare (ascetica, am spune) de toate evenimentele istorice contemporane, urmarite cu un ochi impartial, de parca s-ar situa în trecutul cel mai îndepartat. Autoritatea spirituala este subiectul primordial si suveranitatea ei face sa nu fie obligatorie exprimarea/manifestarea ei sub o forma religioasa, „contrar a ceea ce se crede de obicei în Occident“ (p. 11). Iata, clar afirmata, diferenta dintre spiritualitate, primordiala, principiala, si religie, secundara. Autoritatea spirituala se refera la principiul ultim, de care însa depinde totul (adica realitatea vizibila), la o traditie, în adevaratul sens al cuvântului, negata, din pacate, de toate „tendintele specific moderne“, care sunt, în opinia sa, deviatii de la spiritualitatea indubitabila, revelata (din pacate, cazuta în uitare).
Aceasta uitare a condus la erori crescânde, acumulate de-a lungul mai multor secole, arata René Guénon. Formularile sale, devenite brusc profetice, evidentiaza caracterul imperios al mesajului sau, foarte departe de a fi ruminatia vreunei abstractiuni. A restabili ierarhia corecta este o urgenta sociala, pentru ca erorile pomenite mai sus s-au generalizat, pâna la a deveni „oarecum inerente mentalitatii comune“ si „parte integranta a unei stari de spirit generalizate progresiv, lucru îngrijorator si de mare gravitate, vestind o certa catastrofa, spre care lumea moderna se îndreapta cu o viteza din ce în ce mai mare. Am putea oare sa-i negam intuitia? Dupa Primul Razboi Montdial, abia consumat, avea sa urmeze cel de-al Doilea Razboi Mondial, ca sa ne limitam la acest aspect.
Remediul este indicat de gânditor, cu o ironie si un scepticism evidente: „daca mai exista, în circumstantele prezente, vreo speranta de salvare pentru lumea occidentala, aceasta poate fi numai mentinerea autoritatii traditionale ce mai subzista în ea: dar pentru asta e necesar ca aceasta autoritate sa fie pe deplin constienta de ea însasi“ (p. 12). Spiritul traditional trebuie restaurat, fara ca el însusi sa se implice în dezbaterile la ordinea zilei, dupa cum precizeaza din nou, singurul sau scop fiind acela de a reaminti principiile uitate (deoarece adevarata cauza a tuturor discutiilor si framântarilor este tocmai aceasta malefica uitare). „În afara legaturii cu principiile, nu se pot obtine decât rezultate cu totul exterioare, instabile si iluzorii, lucru de asteptat“, ce afirma iarasi si iarasi suprematia spiritualului asupra temporalului – obiectul studiului sau.
Demonstratia ulterioara (de natura preponderent istorica) a premiselor enuntate se face prin referiri constante la castele indiene si la exemplele oferite de evolutiile din India, precum si de realitatile europene. René Guénon observa, de-a lungul istoriei, o confruntare necurmata între reprezentantii a doua puteri, cea spirituala si cea temporala, situatie ce reflecta, în opinia sa, o îndelunga degenerescenta, deoarece, initial, opozitia nu exista: cele doua functiuni nu erau separate, ci continute în fiecare om, ce poseda cunoasterea primordiala, una integrala. La origine, castele indiene, de pilda, au corespuns unei clasificari naturale a indivizilor. Nefiind impuse din exterior, ele oglindeau o înclinatie fireasca a acestora, având ca rezultat o specializare sociala, atât de diferita de conceptia egalitara „atât de draga lumii moderne, teorie contrara tuturor faptelor (…) si dezmintita chiar de simpla observatie curenta“ (p. 17). Gânditorul îsi sprijina întreg esafodajul ideatic pe aceasta diferentiere, petrecuta illo tempore în cadrul castelor indiene, între cele doua superioare, cea a brahmanilor, depozitari ai stiintei sacre, si cea a ksatriyasilor (aparatorii ordinii statale si ai stiintelor relative), ce trebuiau sa creeze climatul pentru buna desfasurare a riturilor esentiale, acelea pur spirituale, distinctie dezvoltata si amplificata ulterior.
Faptul esential este acela ca, înca de la prima scindare, întruchipata de inevitabila diferentiere între brahmani si ksatriya, se instaureaza o fatala sciziune a unitatii umane initiale. Urmarea a constat în aparitia a doua puteri, una spirituala si cealalta temporala, paralele, dar deja separate una de cealalta. La început, între acestea exista o armonie echivalenta unitatii lor fundamentale, pentru ca mai apoi sa urmeze un climat de lupta si rivalitate. Simpla departajare s-a transformat în opozitie, functiunile inferioare pretinzând, gradat, suprematia. Se genereaza astfel o stare haotica, se ajunge la negarea si inversarea ierarhiilor adevarate. Desigur, inversarea ierarhiilor este un fenomen specific „vârstei sumbre“ pe care o traim în prezent, în care se petrece subversiunea ordinii normale, iar temporalul domina spiritualul.
Opozitia celor doua puteri, spirituala si temporala, se regaseste în istorie la aproape toate popoarele. René Guénon o ilustreaza, în Orient, si prin rivalitatea dintre daoisti si confucianisti, dintre regii tibetani si lamasi, iar în Occident, prin cearta dintre Sacerdotiu si Imperiu. Exemplele sunt fascinante, ca în acest scurt pasaj premonitoriu: „Si, cum uzurparea cheama uzurparea, dupa Vaisyasi acum aspira la dominare, la rândul lor, Sudrasii: aceasta este, în mod foarte exact, semnificatia bolsevismului. Nu vrem sa formulam, în aceasta privinta, nicio previziune, însa n-ar fi desigur foarte greu sa anticipam, din ceea ce precede, anumite consecinte pentru viitor: daca elementele sociale net inferioare acced la putere într-un mod sau în altul, domnia lor va fi cu siguranta cea mai scurta dintre toate si va marca ultima faza a unui anumit ciclu istoric, deoarece nu este posibil sa se coboare mai jos“ (p. 105).
Desi e vorba de doua puteri, René Guénon prefera termenul autoritate (rezervata aspectului spiritual), cel de putere fiind restrictionat la planul temporal, deoarece cuvântul putere evoca aproape inevitabil ideea de forta, în special de forta materiala, manifestata vizibil, deci exterioara. Dimpotriva, autoritatea spirituala, launtrica prin specificul sau, nu se afirma decât prin ea însasi, independent de orice sprijin sensibil, si se exercita într-un mod invizibil (p. 30). În acest sens, René Guénon foloseste termenul intelectual/intelectualitate ca o trimitere „la inteligenta pura si la cunoasterea suprarationala“ (p. 34). Initial, cunoasterea unor „aplicatii sau adaptari“ (de ordin secund, deci) nu sunt de dispretuit, pentru ca si ele fac parte din cunoasterea sacra, considerata în integralitatea sa, dar deja din momentul revoltei ksatriyasilor, s-au inversat raporturile normale dintre principii si aplicatiile lor si, mai grav, s-a produs, în esenta, negarea oricarui principiu transcendent, având loc substituirea „metafizicului“ cu „fizicul“.
Aceste distinctii nu privesc doar India, ci si Occidentul. Dante, de exemplu, vorbea de „Paradisul terestru“ si de „Paradisul ceresc“ în „De Monarchia“. Mai devreme, în Grecia, „marile mistere“ se referisera la cunoasterea de dincolo de natura, iar micile mistere la cea a naturii. Aplicatiile sunt, asadar, continute în principiul de provenienta, fapt reperabil „în orice ierarhie veritabila, adica întemeiata pe natura însasi a fiintelor“ (p. 41). Interesanta este, în acest context, reminiscenta marturisita de sintagmele arta regala (pastrata în vechile corporatii, pâna la masoneria moderna) si arta sacerdotala (perfect mulata pe arta constructorilor de catedrale din Evul Mediu), care însa au disparut, deopotriva, odata cu pierderea traditiei, mai ales înspre epoca Renasterii: aceasta marcheaza, în toate privintele, dupa René Guénon (si nu numai), ruptura lumii occidentale de propriile-i doctrine traditionale (p. 43).
„Cunoasterea prin excelenta“ – singura ce merita cu adevarat acest nume în plenitudinea saneului sau – este o cunoastere a principiilor, independent de orice aplicatie contingenta, aceasta cunoastere apartinând exclusiv celor care poseda autoritatea spirituala, deoarece nimic din ea nu provine din ordinul temporal“ (p. 43-44). Cunoasterea si învatatura, întelepciunea deci, sunt atributele brahmanilor din întreaga lume (oricum s-ar numi ei în variatele culturi), preocupati de cunoasterea metafizica si transcendenta de un caracter veritabil supranatural, tot restul fiind de ordin natural sau fizic (p. 83).
În viziunea lui René Guénon, tragedia Occidentului modern se datoreaza unor uzurpari în serie, caci ksatriyasii (sau echivalentii lor) mai posedau înca o cunoastere sacra, fie ea si alterata ori trunchiata. „Castele“ inferioare au pornit însa, rând pe rând, ofensiva împotriva lor, pâna când s-a ajuns la suprematia celei mai de jos categorii sufletesti si sociale.
Lumea occidentala nu are, în genere, apetenta spre cunoasterea sattvica (conform primei guna – înclinatie naturala, ipostaziind puritatea si lipsa de egoism a inteligentei), ci este orientata preponderent afectiv (rajasic, de la raja, a doua guna, cea permitând extensia, actiunea pe orizontala a mentalului), de unde deriva aplecarea sa spre calea devotionala, religioasa, îndreptata spre actiune. „Asa se explica si faptul ca în Occident nu pare sa existe autoritate spirituala pura“ (p. 62). Adevarata autoritate spirituala poate subzista într-o societate atâta timp cât „exista în sânul ei brahmani adevarati“, adica o elita pastratoare a constiintei ce transcende toate formele particulare, adica esenta profunda a traditiei. Pentru o asemenea elita, forma nu poate juca decât un rol de suport, oferind, pe de alta parte, celor care nu au acces la spiritualitatea pura, un mijloc de a participa la traditie“ (p. 62). În Occident, format în cultul actiunii, pe care-l întretine si în continuare, exista multi brahmani care sunt ksatriya camuflati, pentru ca predomina, în locul spiritualitatii pure, un domeniu mixt, în care „cunoasterea este considerata mult mai putin în ea însasi decât în aplicarea sa la actiune“ (p. 63). Subtila distinctie, vizând, avant la lettre, instrumentalizarea principiilor, de unde, inerenta tendinta manipulatorie si ideologizanta a cunoasterii, în anii ce au urmat, transformarea ei într-un simulacru. Ca atare, „partea superioara si interioara a traditiei tinde sa devina din ce în ce mai ascunsa si inaccesibila, fiindca cei capabili s-o înteleaga nu mai sunt decât o infima minoritate“ (p. 65).
Puterea temporala se ruineaza singura, nerecunoscându-si subordonarea fata de autoritatea spirituala, ceea ce coincide cu promovarea asidua a unei conceptii care neaga imuabilul, situând fiinta aflata în „devenire“ în prim plan. E o conceptie antimetafizica (metafizicul fiind tocmai domeniul imuabilului, a ceea ce este dincolo de natura schimbatoare). De aici, în viziunea lui René Guénon, erorile unor conceptii moderne precum „evolutionismul“, „progresul“, dar si existenta dictaturilor si a democratiilor, în care opinia maselor domina doar prin numar si prin forta materiala, nu prin argumentul irefutabil al existentei principiale.
O minutioasa exemplificare istorica urmeaza acestei demonstratii teoretice. În Franta, de pilda, s-a înregistrat o rupere de autoritatea spirituala, atunci când regalitatea si-a câstigat independenta fata de biserica, punctul de plecare fiind distrugerea Ordinului Templierilor de catre Filip cel Frumos. Puterea temporala a început sa subjuge autoritatea spirituala, iar pentru realizarea scopurilor sale de dominatie politica a distrus în continuare nobilimea, cu ajutorul celei de a treia clase, vaisiya, încât, începând cu Filip cel Frumos, „îi vedem pe regii Frantei înconjurându-se aproape constant de burghezi (p. 97), apoi burghezia pune mâna pe putere prin revolutie. Crearea statelor nationale a fost, dupa René Guénon, o alta expresie a decadentei (p. 98-99), forta marii natiuni crestine disparând în amalgamul de particularitati marunt nationale. Indiferent ca suntem sau nu de acord cu argumentatia autorului în toate detaliile ei, nu putem sa nu observam ca „autosesizarea“ lui René Guénon nu era una gratuita, ci viza fundamentele societatii contemporane lui si ale societatii umane în genere, din care spiritualitatea, ca pivot esential, desi nevazut, generator si fertilizator al întregii vieti, nu ar trebui sa lipseasca. Consecintele lipsei acesteia sunt lesne de observat în toate domeniile, iar orice analiza sociala pertinenta chiar de aici ar trebui sa porneasca.
Autor: SIMONA-GRAZIA DIMAApărut în nr. 319