Alcalá de Henares. Mai mult chiar si de faptul ca aici, la 31 de km de Madrid, dainuie monumentalul edificiu al uneia dintre cele mai vechi si mai titrate universitati spaniole si europene, in care au studiat cei ce au proiectat si au faurit faimosul Secol de Aur, fascineaza spiritul lui Cervantes si figura emblematica a lui Don Quijote cu care te intâlnesti peste tot, incepând bineinteles cu Casa in care s-a nascut marele scriitor spaniol. O casa astazi muzeu memorial ce poate fi vizitata gratis si, de remarcat, numai in 2005, anul aniversarii a patru veacuri de la aparitia romanului „Don Quijote“, i-au pasit pragul nu mai putin de 211 000 de oameni de pe toate continentele. O casa care, ca si altele –a lui Goethe de la Weimar, a lui Dante, la Florenta, sau cea mult mai bogata a lui Lope de Vega din Madrid – repovesteste, atât cât poate ea, un destin unic al umanitatii. Insotit de Dana, ingerul meu pazitor si calauzitor in Spania, am strabatut la pas, infiorat de emotie, Calle Mayor a unui oras eminamente academic, intr-o zi calduroasa de inceput de iunie. Cladiri vechi, terase ai caror patroni te imbie sa iei o gustare, sa bei o bere sau o cafea, pe scurt, atmosfera oarecum patriarhala a unei urbe cu o istorie fabuloasa, declarata de UNESCO patrimoniu mondial.
Casa Cervantes se afla la numarul 48. Dintre obiectele ce pot fi admirate in incaperile ei atrag atentia indeosebi cartile si diverse documente, dar si multe alte piese pretioase, patinate de trecerea vremii si a vremurilor. Fireste, originalul primei editii, din 1605, a capodoperei lui Cervantes este bijuteria in jurul careia se constituie tot fondul bibliofil de care dispune muzeul, de vreme ce ea reprezinta prima iesire in lume a celei mai editate si traduse carti (in 86 de limbi) si a celei mai citite, dupa Biblie. In numai doi ani, 2004-2006, colectia permanenta de carte a Casei Cervantes s-a imbogatit cu peste 40 de editii ale romanului „Don Quijote“. Ca acesta e mai mult decât o mare carte de literatura, provocata, dar si nutrita, de numeroasele romane cavaleresti medievale care l-au „izgonit“ din casa sa pe nemuritorul Visator si Ratacitor pentru ca neasemuita poveste sa se produca, iar el sa devina un erou simbolic – cu formula lui Salvador de Madariaga – al conditiei umane, e aproape un truism. In fond, aceasta Carte a cartilor este o suprema legitimatie a noastra, a tuturor, in fata infinitudinii cosmice. A spus-o, cum nu se poate mai clar si mai memorabil, nimeni altul decât Dostoievski: „In toata lumea nu se gaseste opera literara mai profunda sau o alta carte cu tot atât de mult impact. Pâna acum, este ultima si cea mai mare expresie a gândirii umane, ironia cea mai amara ce se poate imagina. Daca lumea s-ar sfârsi si cineva ne-ar intreba: „Ati inteles Dv. viata? Si la ce concluzie ati ajuns?“, i-am putea prezenta in tacere un exemplar din Don Quijote“. In jurnalul sau, creatorul „Fratilor Karamazov“ mai nota ca aceasta „cea mai trista carte ce s-a scris vreodata“ trebuie sa o aiba asupra sa fiecare dintre noi la Judecata de Apoi. Dar pâna atunci, o avem aici, acum si intotdeauna, pâna la sfârsitul istoriei. Incepând din 1905, când s-a celebrat al treilea Centenar Don Quijote, prin ordin regal, in scolile din Spania studiul acestei carti este o permanenta. Imi place sa cred – si chiar cred – ca nimeni nu poate ignora ordinul dat cu mai bine de un secol in urma. Nici un guvern, nici un parlament, nici vreo confuza Bolognie, cu atât mai putin vreun „filisof“ trufas de factura celor dâmboviteni. In Spania, cu cultura si fabuloasa ei istorie, nu-si pot gasi locul, ca la noi, „dileme“ jucause si scabros-iconoclaste, mai ales când e vorba de spiritul tutelar al culturii nationale..
Este de notorietate faptul ca, incepând cu 1976, in Aula multiseculara a Universitatii din Alcalá de Henares, in fiecare an se decerneaza Premiul Cervantes, considerat a fi Nobelul pentru Literatura rezervat scriitorilor din intreg spatiul de limba spaniola. El se acorda, de regula alternativ, unui scriitor spaniol si unuia din America Latina. Din curtea interioara a austerei universitati, laureatul intra in aula pe poarta principala, pe care odinioara patrundeau cei ce candidau la titlul stiintific suprem, cel de doctor. Prin ea au intrat astfel, nu numai in aula, ci si in cultura mondiala, Ignacio de Loyola, Quevedo sau Lope de Vega. De aceasta incinta, coplesitoare prin aerul ei evocator, sunt legate nume ilustre de profesori ai Universitatii, precum, de pilda, cel al lui Antonio de Nebrija, autorul primei Gramatici a limbii spaniole, scrisa in limba lui Cervantes si aparuta in 1492, an fast in care Cristofor Columb descoperea America. Dupa decernarea premiului, scriitorul laureat urca intr-un fel de amvon pentru a-si rosti discursul pe o tema privind creatia lui Cervantes. Asta, daca vârsta si puterile il tin, caci nu mai departe anul acesta, poetul chilian Nicanor Parra, având 97 de ani, nici macar nu a fost prezent la festivitate, darmite sa mai si urce la inalta tribuna, la propriu si la figurat, pentru a rosti traditionalul discurs. El nu a putut face lunga calatorie din indepartata sa patrie pâna in Spania. A fost insa prezent cu un mesaj adus de nepotul sau si cu câteva din antipoemele sale, lectura carora a avut ca prefata, in linia nonconformismului si umorului autorului lor, o referire speciala a laureatului tocmai la evenimentul aflat in desfasurare: „V-ati asteptat la acest premiu?/ Nu/ Premiile sunt/ ca Dulcineele din Toboso/ Cu cât mai mult ne gândim la ele/ mai indepartate/ mai surde/ mai enigmatice./ Premiile sunt pentru spiritele libere/ Si pentru prietenii juriului“.
Urmare a initiativei Institutului Cervantes (omologul ICR- ului nostru, dar nu va sfatuiesc sa faceti comparatia!), pe Calle Mayor, dar si in Plaza Mayor din Alcalá de Henares, la balcoanele cladirilor, pe banere largi, bine fixate, sunt expuse fragmente din discursurile traditionale ale laureatilor. Le-am citit, pe unele le-am recitit, si am facut o baie de cultura asa-zicând popularizata. Dar ce cultura! Daca premiile sunt bune „pentru spiritele libere/ si pentru prietenii juriului“, cum zice antipoetul Nicanor Parra, discursurile prilejuite de ele trec majestuos de zidurile batrânei aule si reverbereaza in agora.
In 1979, Premiul Cervantes a fost acordat ex-aequo poetului spaniol Gerardo Diego (1896-1987) si lui Borges. A fost singurul ex-aequo din toata istoria de pâna acum a prestigiosului si mult râvnitului premiu, motiv de a ne mira si a ne intreba inca o data de ce trebuia sa fie atât de nedreptatit genialul argentinian, altfel ignorat intolerabil si de Academia Nobel, desi mai bine de o duzina din premiantii acesteia, din ultimele decenii, sunt in comparatie cu Borges cel mult de raftul al doilea. „Anul Cervantes nu exista, pentru ca incepând din 1605, toti anii sunt ai lui si in toti anii va trebui sa vorbim impreuna, cei care visam limba lui Cervantes“. Este fragmentul din discursul lui Gerardo Diego. La rândul sau, mexicanul José Emilio Pacheco (n. 1939), aude cum: „Cavalerul Tristei Figuri ne spune, despartindu-se de noi: «Nu am murit si nu voi muri niciodata. Bratul meu puternic este si va fi intotdeauna gata sa-i apere pe cei slabi»“. Luis Rosales (1910-1992) afirma in discursul sau din 1982: „Cervantes reprezinta ca nimeni altul acel rar eroism de care depinde cultura: eroismul libertatii“. Lui Ernesto Sábato (1911-2011), premiat la editia din 1984, Cervantes i se infatiseaza astfel: „Gingas, neajutorat, ratacitor, viteaz, Miguel cel quijotesc, omul care odata a spus ca pentru libertate, ca si pentru onoare, se poate si trebuie sa-ti risti viata“. Pentru León Felipe (1884-1968), Cervantes este esenta Spaniei, adica –“…mai presus de viata ta, visul, mai presus de istoria ta, mitul, mai presus de mit, tacerea…“
Sunt doar câteva dintre caracterizarile, marturisirile, definitiile care, citite pe strada, innobileaza viata unei Cetati ce traieste sub zodia culturii.
Frapant e ca aproape toti laureatii Cervantes au fost sau sunt longevivi (Sábato care a trait o suta de ani si Miguel Delibes care a depasit vârsta de 90 sunt doar doua dintre multele exemple). Poate ca scriitorul, intelectualul si chiar edilul român ar trebui sa ia aminte ca pentru a trai mult trebuie sa aiba si sa intretina cultul Valorii, sa nu demitizeze, ci sa potenteze marile mituri ale culturii, ale istoriei, inainte de toate pe cele ale culturii si istoriei nationale. Si, mai ales atunci când e platit cu bani grei de la bugetul Statului, sa initieze si sa vegheze ca la balcoane, in muzee sau pe ziduri sa fie expuse imagini artistice si ziceri reintemeietoare, nu penisuri de magari, vopsite in culorile naziste… Altminteri, e de preferat tacerea, inclusiv cea impusa, fiindca, asa cum postula tot un ilustru spaniol contemporan, trecut prin mai multe democratii si dictaturi, libertatea de a spune prostii nu trebuie tolerata…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 380