T.S. Khasis, Pe datorie, Casa de Pariuri Literare, prefata de Oana Catalina Ninu Bucuresti, 2011, 116 p.
Mai rar în peisajul literar actual un personaj atât de discret ca T.S. Khasis. Doar reeditarea în 2012 a „Artei scalparii“, în volumul „Pe datorie“, alaturi de câteva alte poeme, reusesc sa îl aduca mai mult în atentie pe poetul aradean, însa ca pe unul din putinii poeti români care refuza sa îsi asume vreun statut privilegiat în ierarhiile literare. Aspiratiile lui în lumea literara (dupa cum declara într-un interviu luat de un cristian în 2010) ar fi fost mai degraba de ordinea unui pahar cu Mircea Ivanescu decât toata toata tevatura obositoare a succesului: „Eu pretind ceea ce pretinde si Mircea Ivanescu, cu care as vrea sa pot bea macar o data si sa-i spun cît de tare mi-a placut poemul cu sconcsi al lui Lowell: poezia înseamna memorie. Prin asta cred ca ramîne poezia. Si daca nu e asa, are vreo importanta?“.
Avem de a face cu un poet al memoriei, asadar, însa cu un poet care dispune si de resurse stilistice impresionante. Fara sa devina monoton (dovada ca o poezie a memoriilor functioneaza atâta timp cât subiectele sunt exploatate corect, caci nu orice memorie devine usor poezie de înalta calitate), T.S. Khasis îsi dezvaluie dorinta înca din start: sa scrie o poezie a adevarului, pentru ca, spune el, un poet mincinos poate fi simtit imediat si poate fi, prin urmare, ostracizat. Obsesia pentru veridicitate devine în acest context marca personala a lui Tudor Sergiu Casis (pe numele sau real), care vede legatura între cititor si poezie ca pe un pact al fidelitatii. Iar când autorul reuseste asta, monotonia unei vieti banale si a motivelor supralicitate în literatura (mizeria, saracia, disperarea, toate „ajutate“ de o depresie amoroasa cât se poate de serioasa) devin filonul ideal pentru un poet al detaliilor celor mai comune.
„Poeme plutitoare“
Asadar, primele poeme construiesc într-un „slow motion“ dozat cu imagini neo-expresioniste începutul povestii care se va învârti pâna la ultimele versuri în jurul unei pasiuni devastatoare, unde dilema erotica se cupleaza cu fenomenul emigrarilor românesti, atât de populare deja. Universul lui Khasis este, astfel, un univers conectat la societatea româneasca a „capitalismului derizoriu“ pâna la cele mai mici detalii: „când ada a ramas însarcinata cu un iesean ce-a plecat/ sa bea în valencia/ lumea a zis ca-i o sansa“, „apoi dupa colt a luat curba un mercedes negru/ si te-am vazut din ce în ce mai rar“. Ciudat este ca, în afara momentelor de tensiune unde disperarea ajunge la paroxism, tonul pe care poetul îl alege pentru a-si construi „marturisirea“ este unul linistit, lipsit de stridente emotionale. Desi subiectele ar putea parea dintre cele mai apasatoare (între saracie lucie si dezamagire erotica si sociala permanenta), Khasis se aseaza în mijlocul problemelor judecând limpede, evitând sa transforme dramaticul într-un patetism ieftin si controlându-si bine dozele de ironie („ ma întreb daca voi fi destul de bun for your pussy laura/ ma întreb daca nu ar fi mai bine/ sa intru la atlantic/ pentru un paharel“). Poezia din „Arta scalparii“ este cu adevarat un exercitiu de control al emotiilor si o încercare de autocalibrare sentimentala. Cu toate ca pare uneori (desigur, intentionat) sa piarda controlul asupra propriilor lamentari, Khasis reia mereu acelasi ton linistit, probabil inspirat de poemele „plutitoare“ ale lui Trakl, construind cu rabdarea de a satura fiecare imagine atmosfera de „levitatie printre mizerii“. Nu numai tonul convinge la Khasis, ci mai ales dovada unei cunoasteri a vietii dublata de imposibilitatea de a o accepta pâna la capat. Judecatile pe care le face mereu pe marginea reactiilor celorlalti sau asupra propriului comportament nu sunt în niciun caz judecati morale, ci simple constatari ale unui om care a reusit sa înteleaga mersul lucrurilor, dar care asteapta permanent sa mai învete câte ceva: „khasis adevaru-i ca nu poti scrie când vrei/ nici nu te preocupa soiul asta de evolutie“, „fiecare pacient poseda o sensibilitate particulara de altfel/ felu’ în care las urme… o treaba urâta de sofer beat/ cel putin acum când firul de continuitate si consecventa/ a plesnit/ stii tu: partea aia mica din creier care nu gândeste pâna la capat“, „o sa-mi vad batrânetea scurgându-mi-se din zdrente? o/ sa-mi pierd vremea cu alti batrâni tremurând/ împreuna molfaind împreuna? În zona mea de protectie/ îmi voi trage ceasul dupa ora exacta de la radio?/ fii sigur ca o sa ai tot timpul din lume ca sa-ti dai seama/ ce nu a functionat cum trebuia“.
Curios la Khasis este, mai mult, talentul natural de a evita ostentatia. Fara a se folosi de imagini-bomba, ci doar de efectul pe care îl produce însiruirea unor cadre simple si rearanjarea lor în maniera ivanesciana pentru a obtine efectul de poezie, „imaginarul cuminte“ (daca îl putem numi asa) al poetului ajunge sa testeze si viabilitatea unor scenarii de calatorie catre destinatii exotice, ca si cum salvarea ar fi pentru oricine „fata aceea conducând un cadillac/ cu portbagajul plin de saculeti cu dolari“. O victima a propriei izolari, dar în acelasi timp un rezultat al mecanismelor epuizante ale iubirii, protagonistul poemelor devine un razvratit spiritual într-un corp inert. Starea de convalescenta generala este antrenata atât de încercarile permanente de selectare a celor mai statice secvente din viata personala, cât si de neangajarea în social.
Poemele lui Khasis promoveaza astfel un soi de redescoperire la infinit a magiei din lucrurile marunte si a calmului atât de necesar într-o lume care para sa nu mai functioneze dupa vreo regula bine definita: „tre’ sa-mi schimb buletinul sa-mi instalez/ dintii lipsa tre’ sa slabesc/ sa rezist fara sa-mi pese tre’ sa-mi/ fac o asigurare pentru ziua când voi înnebuni“, „acum/ când scriu rândurile astea/ parca m-as pisa împotriva vântului/ de fapt pe patul de moarte o sa conteze doar cât voi fi de/ bolnav sau cât de batrân/ cea mai mare dorinta a mea va fi sa pot merge pe picioarele mele pâna la buda/ sa fiu în stare sa ma sterg singur la cur/ nu-i un final prea spectaculos/ nici festiv/ muzica masa si bautura-s dupa/ sînt destui care pe patul de moarte vor o coronita o diploma si o scrisoare/ cu felicitari pe o tava/ unii s-ar multumi si cu o mentiune“, „dar tu fumezi marlboro rosu în klagenfurt/ asa ca ma simt ca naiba si-un pusti care-mi cere bani/ ma face sa ma simt de doua ori ca naiba/ nu i-am dat niciun ban/ si pustiul a alungat porumbeii“. Un alt motiv important la Khasis este acela al bolii mentale, iar fratele Laur din poeme devine suportul principal în studiul nebuniei: „mi-a mai povestit/ ca cea mai pregnanta senzatie e de atipeala într-un subsol umed/ dar mi-a zis/ daca ai libertatea sa urli din când în când/ nu-i chiar rau sa ratacesti prin ospiciu/ dupa câteva urlete ratacesti pe arterele din new york/ alergând în nestire si nimeni nu te mai poate prinde/ de fapt nimeni nu are de gând sa te prinda –/ în aceste citadele construite strada cu strada/ parc cu parc zgârie nori cu zgârie nori/ într-o bucatarie rece sau pe un pat de campanie“.
Firescul neîmplinirilor
Talentul lui Khasis de a povesti si de a-l trage cu el pe cititor, dupa cum intuieste în prefata Oana Catalina Ninu, se coaguleaza într-o poezie „de flash-uri, de farâme de imagini“, acestea devenind piesele unui puzzle care „nu se va întregi niciodata“ (pretinde textul de prezentare). Însa nu îi vom putea cere poetului o coerenta mai mare decât aceea a dicteului „semi-automat“ personal, ca un fel de triere a celor mai importante secvente din viata de zi cu zi, tocmai aceasta facând ca presupusul „puzzle“ (desi ar putea fi o comparatie destul de nereusita) sa devina unitar. „A fi sincer“ presupune la Khasis a nu-ti neglija lamentarile si a te „spovedi“ cât mai cuprinzator, niciodata disperat, desi pare mereu un vulcan când vine vorba de „laura/ meine liebe“. Scenele patetice sunt permanent echilibrate de imagini dintre cele mai reusite, construind o „retroversiune“ a limbajului specific: „oricum/ ea pâna la urma a venit la mine/ cu adevarat regretele ne împing barbiile în piept/ o frunza cade pe capota unui mertan/ ramâne acolo/ ruginie ca berea/ când demareaza/ o ia vântul“ (pentru ca apoi sa se foloseasca de acelasi motiv al imaginarului într-o remaniere sentimentala: „apoi dupa colt a luat curba un mercedes negru/ si te-am vazut din ce în ce mai rar“ ). Avortul, nebunia, saracia, toate trec în plan secundar din moment ce Khasis împinge în primele rânduri lucrurile simple, detalii aproape insesizabile ale unei vieti în care scopul final este gasirea linistii, oricare ar fi aceasta.
Felul degajat de a scrie al poetului aradean îl transforma într-unul din putinii exponenti ai generatiei sale care aleg sa construiasca simplu, fara stridente ideatice si reusesc sa scrie poezie cât se poate de buna (asemenea lui Vlad Moldovan, ambii folosindu-se cam de aceleasi tehnici literare). Ramânând mereu între situatiile de zi cu zi si renuntând la spectaculos, personajele lui Khasis vorbesc despre o lume a neîmplinirilor, sau, mai bine spus, despre o lume a firescului neîmplinirilor. Când poezia, în general, devine manifestare underground, iata un exercitiu pe cât de profesionist, pe atât de neracordat la vreo disciplina a constructiei. „Pe datorie“ (dar mai ales „Arta scalparii“) este o lectie de discretie poetica si de stil, unde, ca sa fii fericit, mai ai nevoie din când în când si de o spovedanie sincera în fata cititorilor.