Jeana Morarescu in dialog cu Titus Crisciu
Titus Crisciu: În tinerete ati avut sansa de a face un schimb de idei, gânduri si sentimente cu marele scriitor si dramaturg Camil Petrescu, care este, cel putin pentru mine, unul dintre autorii de suflet din tinerete. Ce a însemnat el pentru dvs., dar mai întâi cum l-ati cunoscut?
Jeana Morarescu: Sunt foarte multi ani de când l-am cunoscut, dar a ramas un stâlp de o rara finete intelectuala. A fost o sansa de destin, pot sa spun, pentru ca as fi putut sa nu-l cunosc, desi tot ceea ce am scris eu ulterior în domeniul filosofiei mergea exact pe linia pe care o deschidea el în dezvoltarea fenomenologiei. Eu aveam douazeci de ani si întâmplator locuiam la o matusa a mea prin alianta, care era vecina cu el, casa de pe Aleea Gaiac, care acum este Aleea Camil Petrescu, din Bucuresti, o mica straduta care pleaca din strada Dorobanti. Eram vecini cu el în casa pe care si-o cumparase dupa ce luase Premiul de Stat pentru romanul despre Balcescu, casa care se afla în renovare.
T.C.: Sa precizam anul când l-ati cunoscut si unde erati studenta.
J.M.: Era în 1955, iar eu eram studenta la Institutul de Teatru, la Teatrologie, criticã de teatru. El, nu-mi amintesc daca era redactor-sef la revista „Teatru“, dar în orice caz scria o suita de articole prin care cauta sa scoata dintr-o interpretare foarte proletcultista ideologia despre metodele regizorale ale teatrului. Deci era interlocutorul cel mai fericit pentru mine. Sansa a fost sa fim vecini, sa-l cunosc si sa avem lungi întâlniri, convorbiri…
T.C.: Va invidiez. V-am întrerupt pentru ca îmi pare rau ca nu filmam acest dialog ca sa poata fi vazuta bucuria cu care retraiti acele momente…
J.M.: Într-adevar, le retraiesc si le-am retrait mult timp. A fost o mare suferinta pentru mine când a murit. El avea un cancer si la un moment dat, facând lecturi medicale, a încercat sa se trateze singur. Nu a reusit. Am crezut ca îsi va putea prelungi totusi viata cu doi-trei ani, dar nu s-a putut. M-am simtit cumva suspendata dupa moartea lui, pentru ca nu mai aveam acel superior partener de dialog, vârful de traire intelectuala si bineînteles intelectual afectiva. Nu mai aveam posibilitatea schimbului ideatic.
T.C.: De fapt, cum era Camil Petrescu ca partener de dialog ?
J.M.: Ce-as putea sa spun? Avea un talent extraordinar de a-ti sugera ideile, tot ceea ce voia sa spuna, prin comparatii. Metafora si comparatia erau figuri de stil frecvente în limbajul lui, care se nasteau de la sine, cum e curgerea apei. Te inducea în gândul lui cu o extraordinara putere de sugestie.
T.C.: Care erau temele dialogurilor dintre dumneavoastra?
J.M.: Erau temele fundamentale ale existentei, ale filosofiei existentei. I-am cunoscut ideile care, pe atunci, erau cumva secrete fata de restul lumii intelectuale. Doctrina substantei, cum s-a numit filosofia lui, era înca în plina perfectare. Ulterior, Florica Ichim, teatrolog si verisoara cu fosta lui sotie, care a mostenit de la aceasta, când a plecat din tara, manuscrisele lui Camil, a editat filosofia lui. Din pacate, nu a fost prea comentata, pentru ca în ea exista samânta chiar a unei filosofii viitoare, daca o racordam la tot ce s-a scris pe plan european în acest domeniu numit scoala fenomenologica în filozofie.
T.C.: Dar despre dramaturgia lui n-ati discutat, ca studenta la teatrologie?
J.M.: Despre dramaturgia lui nu am discutat. O cunosteam, era publicata, nu era interzisa, era de la sine ca o cunosteam, asa ca am discutat mai mult pe teme filosofice care erau pe atunci mai spinoase. Nu puteau fi date la iveala pentru ca era un materialism dialectic prost înteles si foarte vulgarizat.
T.C.: Înteleg ca pâna la urma aceste confesiuni au avut o nota afectiva si în timp s-au transformat în prietenie.
J.M.: Ca un amanunt mai intim, de nuanta afectiva, la un moment dat am plecat în vacanta la Craiova, de unde eram, de fapt, si unde locuiau parintii mei. La întoarcere, mi-a spus ca prietenia dintre noi eu o socotesc deja învechita, pentru ca nu i-am dat nici un semn de viata în timpul vacantei. De fapt, a fost o prietenie care a pornit de la un perfect ecou intelectual. Eu eram tânara, dar întelegeam, pentru ca ma preocupau aceleasi probleme si, ca atare, raspundeam cu o anumita rezonanta. Si aceasta rezonanta intelectuala avea si niste vibratii afective, cum se întâmpla de obicei, când exista o perfecta comunicare.
T.C.: Sunteti multumita de modul în care a fost receptata creatia lui Camil Petrescu de catre generatiile ce i-au urmat?
J.M.: Literatura lui a fost receptata. În ceea ce priveste acest mare izvor pe care îl lasa în gândirea omenirii filosofia lui, aproape deloc nu a fost receptat, a existat o mare indiferenta. Si editarea cartilor s-a facut mult mai târziu decât data mortii lui. Opera lui trebuia sa fie cercetata mai mult.
T.C.: În ceea ce va priveste, ce ati încercat sa „dezgropati“, cum v-ati exprimat, din opera lui Camil Petrescu?
J.M.: Am încercat prin niste articole, dar e prea putin fata de cât merita el. Am în plan sa scriu despre filosofia lui, dar nu stim niciodata cât va dura viata noastra. Deocamdata am un mare plan, acela sa ma ocup de opera lui Dumitru Radu Popescu, care e un urias în ceea ce priveste creatia literara. Dupa mine, nu e numai cel mai mare scriitor al românilor, ci unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Suntem datori fata de gena noastra româneasca sa reusim sa-l decodam si sa-l aratam lumii. Suntem datori fata de noi însine, nu numai fata de el ca autor, care a exploatat pâna în adâncuri, poate ca sa-si dea seama el însusi de toate rezervele de creatie ale genei românesti.
T.C.: Si nu o spuneti ca o olteanca fata de alt spirit oltenesc…
J.M.: Nici vorba. Nici nu m-am gândit la asta.
T.C.: În schimb, despre o alta personalitate pe care ati cunoscut-o bine se scrie mult în ultimii ani. E vorba de regretatul I.D. Sârbu. Când l-ati cunoscut si ce amintiri îi pastrati?
J.M.: L-am cunoscut la vreo doi ani si jumatate de când era secretar literar la Teatrul National din Craiova si între noi s-a legat foarte repede un dialog intelectual. Era, totusi, un om foarte contradictoriu si ciudat; era cumva schizoid, ca multi dintre creatori. La un moment dat, nu mai facea deosebire între realitate si fantezia lui creatoare pentru ca permanent el crea. La o masa amicala cu colegii, la o bere, putea sa inventeze povesti care nu existau. În felul acesta era oarecum periculos: mintea lui fabula mereu. Cred ca inventa mai cu talent ca atunci când scria. La asemenea mese, avându-ma ca un conviv în fata, el îsi crea metamorfoza anterioara ultimei formule care urma sa intre în pagina. Ne întâlneam în mai multe rânduri, subiectul trecea prin mai multe metamorfoze, pâna se cristaliza si îl considera bun de intrat în pagina. De fapt, am fost martora acestui laborator de creatie începând din 1968 pâna în 1975. La un moment dat, ne-am si certat, pentru ca era foarte dihotomic, apoi ne împacam. Consider ca aceasta a fost cea mai bogata perioada de creatie a lui.
T.C.: Pe Constantin Noica când si în ce împrejurari l-ati cunoscut?
J.M.: L-am cunoscut la Craiova, dupa ce plecasem de la Resita, în anul 1980 sau 1981, când facea un periplu prin tara cu gândul sa faca un învatamânt personal condus, scoala pe care ulterior a înfiintat-o la Paltinis. Scoala pentru care avea oarecum dezlegare de la stapânire, dar n-a putut-o realiza imediat. Atunci i-am punctat niste probleme care ma framântau pe mine si mi-a spus ca asteapta o scrisoare de la mine. I-am scris si mi-a raspuns la un mod care m-a inhibat, spunându-mi ca e nedemn de încrederea ce i-o acord. A urmat un schimb de scrisori. Urma sa aiba loc lansarea ontologiei sale, „Devenirea întru fiinta“, la Paltinis, dar n-a mai avut loc. Eram invitata sa merg acolo. Dupa cum se stie, el facea un fel de naveta între Paltinis si casa lui din Bucuresti, unde, între altele, urma sa capete aprobare de la Securitate ca sa poata (la intervale de un an sau doi) sa mearga în strainatate, sa-si vada copiii din prima casatorie, care traiau în Anglia. Din aceasta cauza am amânat întrevederea si mi-a propus sa ma viziteze de un Craciun la Craiova, dar sa nu spun nimanui dintre cunoscutii comuni ca vine acolo. M-a vizitat si s-a legat si mai mult aceasta prietenie intelectuala, dupa care mi-a raspuns la alta scrisoare, m-a invitat la Paltinis, spunându-mi ca simte ca nu-i voi refuza aceasta placere de a continua discutile noastre care acum aveau vreo doi ani vechime. Am fost la Paltinis. Am fost si în vara urmatoare ajungând la o prietenie bine sedimentata, pentru ca am avut mai mult timp la dispozitie.
T.C.: Ati spus prietenie sedimentata. Nu sentimentala?
J.M.: Era si sentimentala. Ca si în prietenia cu Camil, toata aceasta strânsa comunicare intelectuala, normal ca atragea dupa sine si un sentiment intelectual, care are nuanta lui foarte frumoasa. Un amor intelectual în care se simte legatura dintre doua persoane.
T.C.: Mai aveti nostalgia acelor dialoguri, mai ales ca azi nu mai aveti asemenea întâlniri?
J.M.: Sigur ca mai am nostalgii, dar mai ales dupa ce am aflat ce s-a întâmplat cu el. A cazut într-o iarna dupa o operatie. S-a sculat din pat într-o noapte si a cazut, si de aici i s-a tras moartea. Dincolo de batrânete, când esti operat la picior si stai prea mult pe spate, apare pneumonia. Nu stiam ce s-a întâmplat în acea iarna si când am aflat, dupa câteva zile, a fost o lovitura pentru mine.
T.C.: De-a lungul anilor ati publicat ceva în legatura cu filosoful si omul Constantin Noica?
J.M.: În „Orizonturi critice“ am publicat câteva articole care eu zic ca sunt substantiale. Apoi, în mai 2013, am mers la Timisoara, unde am prezentat o comunicare la „Zilele Noica“ si voi continua sa explorez opera sa.
T.C.: Ati avut dialoguri, întâlniri de felul celor pe care le-ati amintit si cu alte personalitati despre care doriti sa-mi vorbiti?
J.M.: Am avut câteva întâlniri cu academicianul Mihai Draganescu, primul presedinte al Academiei Române dupa 1989. Am comunicat cu el înainte de Revolutie pentru ca eu am scris o carte despre fenomenologia informatiei, o carte pentru care mi-au trebuit doisprezece ani ca s-o elaborez, timp în care am corespondat cu el pe aceasta tema. Când am venit în Bucuresti, el m-a introdus în cercul de studii si cercetari interdisciplinare al Comitetului Român pentru Istoria si Filosofia Stiintei, care este un organism al Academiei si de saptesprezece ani fac si eu parte din aceasta institutie afiliata Academiei. Recent am participat la un simpozion comemorativ „Mihai Draganescu“, în cadrul Academiei, la care am sustinut si eu o comunicare despre el. Acum, la sfârsitul lui mai, se împlinesc trei ani de când a plecat dintre noi, iar în ultimii sase ani de viata, fiind bolnav de inima, a stat numai în casa si comunicarea dintre noi s-a facut doar prin telefon.
T.C.: Sunteti prezenta la a XIII-a editie a Colocviilor Nationale „Reflex“, de la Baile Herculane, cu un referat despre opera lui D.R. Popescu. Dati-mi câteva argumente: de ce îl considerati pe D.R.P. unul dintre cei mai mari scriitori contemporani?
J.M.: Pentru ca este un scriitor integrativ, cuprinde de la elementarul realism pâna la metamitologie, merge cumva la cuprinderea memoriei ancestrale despre etimologia lumii si a cosmosului. Daca descifram retelele simbolice care sunt încastrate în proza aparent realista, descoperim niste povesti despre întemeierea lumii care se învecineaza cu miturile cunoscute si trec dincolo de ele. Forte rar si numai la marii scriitori se întâmpla acest etaj semantic.
T.C.: Cel putin, ca dramaturg, nu considerati ca exista similitudini cu teatrul lui Sorescu?
J.M.: Amândoi au fost mari dramaturgi având aceasta dimensiune a simbologiei care ne duce mai departe decât lectura imediata. Sunt lucruri de subtexte ca într-un palimpsest: se fac strat pe strat. De fapt, acum am revenit la un vechi proiect despre D.R. Popescu si între timp am descoperit ca are vreo patruzeci de romane si vreo suta douazeci de piese. A fost tradus pâna în 1990, dar e prea putin si e pacat ca ramâne doar în enclava noastra româneasca si ca nu putem sa-l propulsam dincolo de hotare ca sa intre în constiinta universala. Asta ar fi datoria noastra.