Citite in paralel, cele doua serii de texte – scrierile lui I. L. Caragiale si povestirea la persoana I din raspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu – prezinta o serie de similitudini frapante, desi fiecare indica limpede apartenenta la sfera literaturii culte, scrise, „de autor“ si, respectiv, la aceea a literaturii populare, orale si anonime.
Nuvela „La hanul lui Mânjoala“ se deschide cu un monolog interior in care personajul-narator face mental traseul de la locul unde se afla pâna la hanul lui Mânjoala („un sfert de ceas“) si de acolo pâna-n Popesti („unul si jumatate, fac doua si jumatate…Acu sunt sapte trecute: al mai târziu pâna la zece, sunt la pocovnicu Iordache“) si relateaza intr-un scurt flash-back istoria recenta a hanului caruia, in ultimii ani, de când il gospodarea vaduva hangiului, ii mergea foarte bine: „…acuma era hanul Mânjaloaiei – omul murise de vreo cinci ani… Zdravana femeie! ce a facut, ce a dres, de unde era cât p-aci sa le vânza hanul când traia barbatu-sau, acuma s-a platit de datorii, a dres acaretul, a mai ridicat un grajd de piatra, si inca spun toti ca trebuie sa aiba parale si bune“. Mai mult, rememoreaza si o istorie cu hoti care incercasera sa pradeze hanul si care fusesera pedepsiti prin interventia unor forte necunoscute: „Pâna sa-mi treaca toate astea prin minte, am sosit“. Intoarcerea in trecut se deruleaza pe o secventa limitata de timp („un sfert de ceas“), care il aduce in prezent.
Povestirea populara incepe cu o pseudo-formula, tipica acestui tip de naratiune, cu prezentarea povestitorului-personaj si cu fixarea spatiala a naratiunii: „Eram dorobant (calaras); ma trimisese zapciu de la Cioroiu (Roset) unde era taftu (subprefectura) la Facaieni, unde sedea un mare prochietar, un boier mare, ca sa-i duc o stafeta. Plecând eu colea-n murgu serii de la Cioroiu, am mers asa pe noapte din sat in sat pân-am ajuns dincolo de Fetesti. Cum am iesit din sat si-am cercat la deal, am dat de niste râchi (prapastii) care tin de-acolo pân aproape de Cegani. In dreptul râchilor de la Stelnica, ma pomenii c-o dihanie de baiatu, numa d-un cot de mare si c-o caciula d-alea mocanestile, cât o banita de mare, indesata pâna la umeri“. „Baiatul“ incearca in fel si chip sa-l impinga pe calator in „râchi“ (‘râpi’, ‘prapastii’). Acesta isi struneste calul, sperând sa scape astfel de incomodul tovaras de drum, dar acesta apare din nou lânga el, transformat intâi intr-o „chirighita d-alea rosii de scoghieste porumbu“ . Intruparea diavolului in aceasta pasare nu este atestata expres, dar alegerea ei nu pare a fi intâmplatoare, cotofana (tarca, chirighita) purtând unele conotatii malefice, pastrate, poate, din fondul indo-european unde ea „era numai o aparitie infernala si o prezenta de rau augur (vezi A. de Gubernatis, 1874, II, p. 272-274, M. Leach, 1949, II, 663)“ (Mihai Coman, „Mitologie populara româneasca II Vietuitoarele vazduhului“, Editura Minerva, 1988, p. 72). In mentalul popular românesc, pasarea detine calitati apotropaice: „prinsa si rastignita pe gard, ea apara de intruziunea duhurilor rele, deoarece ‘spiritul necurat nu se poate invoi cu tarca, se teme de dânsa’ (S. Fl. Marian 1883, II, p. 60)“, dar si conotatii negative: „de obicei ea ‘isi da in petec’, face ceva gresit, excesiv, nedorit: gesturile ei agaseaza, supara, stârnesc mânia“ (Cf. Mihai Coman, op. cit., p. 72-73). Povestitorul popular retine tocmai acest aspect din comportamentul pasarii-diavol: „Daca vazu ca baiatu n-a putut sa-ni faca nimic, s-a facu d-odata o chirighita d-alea rosiile de scogheste porumbu si incepu sa se bage pe sub burta calului si sa-i sara pe lânga cap pân partea dinspre câmp, ca sa ma dea in râchi“. A treia infatisare pe care o ia „baiatu“ este aceea de „pânza alba si lunga“ care „se-ndesa tot in cal ca sa-l dea-n râchi; calu sarea tot spre câmp. Si m-a gonit astfel pâna-aproape de Cegani. (…) Când era aproape sa intru in Cegani auzii si cocosii cântând. Atunci ini vini nie-n gând c-a fost ugica-l toaca si-mi adusei mâna de-ni facui cruce“. Cântatul cocosilor si semnul sfintei cruci sunt cele doua remedii impotriva fortei malefice a dracului.
In a doua „miscare“ a povestirii personale, diavolul i se arata subprefectului sub forma unui ied „alb ca zapada“ pe care functionarul public il ia in caleasca si incepe sa-l mângâie, zicându-i: „Iedu, tati, ied! O sa te duca tata acasa si o sa-ti dea tata lapte, sa te faca mare“. Aceeasi infatisare caprina ia dracul si in nuvela lui I. L. Caragiale: „In adevar, la câtiva pasi inaintea calului zaresc o mogâldeata mica sarind si topaind … Un dobitoc!… Ce sa fie? … Fiara? … E prea mica… Pun mâna pe revolver; atunci auz un glas de caprita … (…) Câtiva pasi … si iar sta (calul – n.n. N.C.) sforaind … Iar caprita … (…) Câtiva pasi … Iar caprita (…) E o caprita mica neagra; aci merge, aci se-ntoarce; arunca din copite; pe urma se ridica-n doua picioare, se repede cu barbita-n piept si cu fruntea-nainte sa-mpunga, si face sarituri de necrezut si mehaie si fel de fel de nebunii. (…) e un ied negru foarte dragut, care se lasa blând sa-l ridic de jos“. Desi pare a fi un simplu amanunt, culoarea iedului nu poate sa nu ne retina atentia: in povestirea populara „un ied alb ca zapada“, in nuvela lui Caragiale „o caprita mica neagra“.
Din punct de vedere naratologic sunt de facut iarasi câteva observatii sumare. In „La hanul lui Mânjoala“ autorul (cunoscut, scriitorul I. L. Caragiale) creeaza un personaj-narator („conu Fanica“) care, in sectiunea introductiva a naratiunii, este diferit de actorii diegezei (Cf. Gérard Genette, „Figures III“, 1972, apud Jean-Michel Adam – Françoise Revaz, „Analiza povestirii“. Traducere de Sorin Pârvu, Institutul European, 1999, p. 88-92), pentru ca, de la sosirea la hanul cu pricina pâna spre sfârsit, sa se identifice cu eroul intâmplarii, povestirea derulându-se la persoana I, N(aratorul)=actorul diegezei, fiind chiar eroul, personajul principal al naratiunii, situatie numita „autodiegetica“ (Idem). In final, in simetrie perfecta cu secventa initiala, personajul-povestitor relateaza, la persoana a III-a, ceea ce aflase, „intr-o noapte limpede de iarna“, de la un „ispravnicel care sosea cu cumparatorul de la oras: arsese pâna-n pamânt hanul lui Mânjoala ingropând pe biata cocoana Marghioala, acu hârbuita, subt un morman urias de jaratic“.
In povestirea populara, strategia narativa este ceva mai simpla; in prima parte, naratorul (aflam abia in final ca-l chema Tudor: „Ghine ziceai tu, ma Tudore, ca te-ai intâlnit cu dracu, ieri noapte…“) se identifica cu eroul intâmplarii (situatie de povestire autodiegetica), in timp ce in a doua parte el este doar martor si participant la intâmplarea zapciului de plasa (relatie homodiegetica).
In cazul scriitorului este vorba de o strategie narativa asumata, de un construct epic elaborat, de o conventie narativa, de o „strategie“ comunicationala subtila. Referindu-se la scrierile „La conac“ si „La hanul lui Mâjnoala“, Florin Manolescu, care pare sa se fi apropiat cel mai mult de sensurile lor de adâncime, scria: „Ambele texte sunt perfect ambigue si in interpretarea lor poate fi vorba de o metafora a drumului, cu un sens general initiatic (ca in „Povestea lui Harap Alb“), sau de un sens fantastic, caci intâmplarile prin care trec eroii s-ar putea sa fie regizate de fortele infernului, mai presus de puterea noastra de intelegere. ‘Ochiul ciudat’ al roscovanului, aparitiile si disparitiile lui bruste, din „La conac“, sau absenta icoanelor, caciula rasucita insistent de Marghioala si ‘jocul’ cotoiului, din „La hanul lui Mânjoala“, pot fi aparitii si coincidente intâmplatoare, din registrul normal al realitatii, dar si semne ale fantasticului, care face concurenta realitatii si ameninta sa-i smulga pe oameni din locul lor obisnuit. Replica finala din „La conac“ („Ia seama, ca te ia dracul daca te mai iei dupa el, nataraule!“) poate fi interpretata in sens propriu sau in sens aluziv, iar in finalul din „La hanul lui Mânjoala“, putem recunoaste, in plus, situatia tipica a unui joc de initiere in care ‘maestrul’ da de inteles ‘discipolului’ sau ca a trecut el insusi prin aceleasi experiente, ca orice bun educator“ (Florin Manolescu, op. cit., p. 185-186).
Povestitorul popular transmite o experienta traita, functia povestirii fiind aceea de a convinge auditoriul de realitatea intâmplarii – intâlnirea cu dracul. De aceea, cum rar se intâmpla in astfel de naratiuni personale populare, povestea este dubla, „experimentul stiintific“ la care eroul-povestitor din prima parte il supune pe zapciul Tudorachi Doicescu având rolul de a valida propria experienta prin dovezi palpabile, altminteri greu de produs, când omul are de-a face cu supranaturalul.
Daca finalitatea naratiunilor „satanice“ (cu draci) ale scriitorului de literatura artistica I. L. Caragiale ar putea fi „ambiguizarea“, amestecul inextricabil de planuri (real/fantastic, sa zicem, in lipsa altei perechi mai potrivite), in povestirea personala populara, intentia este cert de dezambiguizare, de validare a experientei, de sustinere a existentei supranaturalului, in concretetea, in materialitatea lui de necontestat.
Autor: NICOLAE CONSTANTINESCUApărut în nr. 364