Radu Macrinici in dialog cu Cristina Rusiecki
Radu Macrinici, nascut pe 25 iunie 1964 la Sighisoara, a debutat in 1994, la Théâtre de la Résidence Palace din Bruxelles, cu piesa „Bibliotecarul“, jucata in acelasi an la Paris, Madrid, Lisabona si editata in volum, in limba franceza, la Editura Ambedui din Bruxelles. In anul 2006, piesa „Ingerul electric“ a fost montata la Piccolo Teatro din Milano.
In Bucuresti, piesele sale de teatru au fost reprezentate la teatrele „Nottara“, „Odeon“ si „Act“, iar in tara la teatrele din Târgu Mures, Piatra Neamt, Timisoara, Brasov, Oradea, Cluj, Sfântu Gheorghe, Ploiesti, Petrosani, Baia Mare, Satu Mare etc.
Implicat activ in viata teatrala româneasca (a fost directorul Teatrului „Andrei Muresanu“ din Sfântu Gheorghe, a creat Fundatia Liga pentru teatru, a fost profesor de „creative writing“ la Universitatea din Brasov si directorul Teatrului din Turn – Sighisoara), este in prezent directorul Festivalului ATELIER de la Baia Mare, cel mai vechi festival international de teatru din România, pe care Radu Macrinici l-a initiat in anul 1992.
A fost premiat de Hostage Production London, Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti. A câstigat de doua ori Premiul pentru cea mai buna piesa a anului (in 1997 pentru piesa „T(T)ara mea“ si in 2009 pentru „Jack Lunetistul“), premiu acordat de Uniunea Teatrala din România si Casa Regala a României.
Cristina Rusiecki: E primul festival de teatru infiintat in postcomunism, din câte stiu. Cum v-a venit ideea si cum a pornit totul?
Radu Macrinici: Nu e chiar primul, cred ca Festivalul de teatru-imagine de la Satu Mare a inceput mai devreme cu un an, dar din pacate n-a rezistat. Asa se face ca astazi, Festivalul ATELIER a ajuns cel mai vechi festival international de teatru din România, dar si pentru ca inainte de 1989 nu aveam festivaluri internationale, iar cele care existau pe atunci (cel de la Oradea sau Piatra Neamt) erau doar cu participare autohtona. Dar nu cine a fost primul conteaza, mai degraba e important cine ramâne primul, iar aici exista alte festivaluri care sunt inaintea ATELIER-ului, fiind mai puternic finantate si sustinute de autoritatile locale. Cât despre ideea infiintarii lui in 1992, la Sfântu Gheorghe, ea a facut parte dintr-o strategie de scoatere din umbra a teatrului de limba româna de acolo, festivalul având rolul de locomotiva. De fapt asa a functionat si in Baia Mare, in ultimii sapte ani.
C.R.: Care erau criteriile de selectie acum douazeci de ani? Au ramas aceleasi si la cea mai recenta editie?
R.M.: Criteriile nu s-au modificat in cei douazeci de ani. ATELIER e un festival care promoveaza formele noi (la noi) de expresie teatrala, dar care este foarte conservator in ceea ce priveste criteriile de selectie. Motivele tin de conservatorismul publicului din provincie, dar si al multora dintre creatori si mai ales al managerilor de teatru, care considera inca niste ciudatenii spectacolele de teatru-dans, teatru instrumental, teatru cu obiecte, teatru gestual etc. Si atunci cum sa renunti la a le cauta, la a le provoca si in teatrele de repertoriu, la a le aduce an de an in fata publicului? Acesta este rolul Festivalului ATELIER, iar faptul ca dupa douazeci de ani unii inca mai considera excentrice formule de spectacole – care in Occident au ajuns de mult la decadenta – demonstreaza importanta si necesitatea acestui festival, care e in fond un barometru al starii de sanatate in teatrul românesc.
C.R.: ATELIER a trecut prin trei orase, daca nu ma insel. A inceput la Sfântu Gheorghe, s-a mutat la Sighisoara si acum functioneaza la Baia Mare. L-a tulburat in vreun fel acest periplu? Dacã da, cum?
R.M.: Festivalul ATELIER a avut in 2006 si o extensie la Satu Mare si chiar o incercare de „cucerire“ a zonei de nord-vest, initiativa stopata in 2009, odata cu venirea crizei. Ideea ramâne insa si speram sa o si realizam intr-un viitor nu foarte indepartat. Exista deja discutii cu teatre din zona de frontiera, precum si din Ungaria. Cât priveste diferentele dintre editii, provocate de mutarile successive dintr-un oras in altul, ele sunt nesemnificative. Fiind un festival itinerant, asa cum si-a si propus in urma cu douazeci de ani, ATELIER-ul si-a schimbat doar publicul, nu si paradigma. Peste tot a fost primit cu simpatie, curiozitate si – in cele din urma – cu un interes urias. La editia de anul acesta, de pilda, lânga afisele tuturor spectacolelor, aparea in fiecare zi un altul pe care scria, spre amuzamentul, dar mai ales spre disperarea publicului, „Mai avem bilete, dar nu mai avem locuri.“ Sigur ca nu peste tot publicul a fost la fel. La Sfântu Gheorghe spectatorii ramâneau pâna noaptea târziu la colocvii. La Sighisoara si Baia Mare nu am mai reusit sa-i atragem de partea noastra. La Sfântu Gheorghe si Sighisoara beneficiam de mai multe spatii neconventonale, la Baia Mare, si datorita vremii capricioase, am iesit mai greu cu spectacolele din teatru. Dar peste tot publicul a venit in numar foarte mare la festival, atentie!, la un festival de teatru care privilegiaza teatrul si textul contemporan, ceea ce demonstreaza ca celebrul slogan: „Teatru de elita pentru toti !“ nu e o utopie, ci chiar o necesitate.
C.R.: A fost de la inceput un festival cu premii. In România exista pareri contrarii: unii sunt fascinati de premii, altii opineaza ca selectia insasi ramâne cel mai important aspect si ca premiile nu conteaza. Dumneavoastra de ce parte sunteti?
R.M.: Eu sunt de partea celor pe care festivalul ATELIER ii face fericiti. Pe de o parte, spectatorii, iar pe de alta parte artistii, premiati sau nominalizati. Eu cred ca, pe lânga aplauze si salariile de mizerie, creatorii de teatru merita din când in când si câte un premiu. Nu-mi plac festivalurile unde trupele vin, joaca, se urca in autocar si se intorc acasa. Si apoi, putin glamour nu strica, mai ales la noi, la români.
C.R.: Ce vi s-a parut cel mai greu in organizarea acestui festival?
R.M.: Acest festival nu s-a scaldat niciodata in bani. Dar nici in mediocritate. Fiind un festival de nisa, el s-a ferit sa intre in diverse cabale, combinatii si influente politice. Asta i-a adus, pe de o parte, un buget sarac, iar pe de alta parte, o oarecare independenta si o longevitate de douazeci de ani. Daca e sa vorbim doar de editia de anul acesta, trebuie sa spun ca a fost prima si singura editie de pâna acum pe care am facut-o fara sprijinul directiunii teatrului organizator, pentru simplul fapt ca teatrul din Baia Mare este de sase luni fara director. Dar oamenii din teatru au fost din nou admirabili si m-au ajutat sa duc totul la bun sfârsit. Ar fi fost pacat ca tocmai editia a douazecea sa fie un fiasco. Dar stiu ca glontele mi-a trecut din nou pe lânga ureche si asta e un avertisment pentru editiile viitoare.
C.R.: In afara de dificultati economice si organizatorice, ati avut vreodata unele de natura artistica la festival?
R.M.: Fiind un festival care lucreaza cu „materialul clientului“ (adica cu repertoriul teatrelor), am avut uneori probleme cu selectia. Dar si atunci am preferat sa risc cu ai nostri, decât sa invit din strainatate spectacole care sa intre in grila de selectie a festivalului. Si ma felicit pentru asta, pentru ca stiu regizori care au declarat ca festivalul ATELIER le-a schimbat paradigma (Bocsardi Lászlo) si cunosc festivaluri care au luat ATELIER-ul ca model (Festivalul de Teatru de la Piatra Neamt, Festivalul ALTFEST, noile festivaluri de astazi si inca multe altele).
C.R.: Cum va continua festivalul de acum inainte?
R.M.: Festivalul va continua acolo unde va fi nu doar dorit, ci si finantat cu generozitate. Acest loc poate fi oriunde. ATELIER-ul este inregistrat la OSIM si probabil ca „misiunea“ lui ramâne aceea de a se muta acolo unde formele noi (repet, la noi) de teatru nu au ajuns inca. Am spus-o si cu alte ocazii: nu-mi plac mesele intinse, pamânturile deja arate, locurile destelenite. E, daca vreti, atitudinea omului medieval – in sensul bun al cuvântului –, dar nu uitati ca m-am nascut la Sighisoara.
C.R.: Care sunt cele mai fierbinti probleme ale dramaturgilor la momentul actual?
R.M.: Adevaratele probleme fierbinti ii lasa reci pe dramaturgii români. Tot dând cu matura peste asa-zisa actualitate, s-au umplut de praf mai rau decât clasicii. Ei uita ca magma incandescenta nu e la suprafata, ci in adâncuri. Dar poate e mai usor s-o arzi la suprafata. De aceea dramaturgia româna nu are consistenta, prin urmare nici insistenta fata de regizori. Si asta pentru ca dramaturgul român e preocupat de actualitatea imediata, si nu de cea permanenta. À bon entendeur, salut!