| Un interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |
Cred că e important, atunci când vorbim de valoarea unui spectacol, să definim această valoare, altfel ea rămâne o noțiune abstractă.
Dan Puric pe scena TNB de Ziua Mondială a Teatrului în 2022, Janos Drabik pe scena Teatrului Maghiar din Cluj, cu același prilej, în 2023. Cum ajunge un teatru de stat să fie tribuna unor personalități asociate cu naționalismul sau iliberalismul?
Cred că aici ar trebui să răspundă managerii celor două instituții, să-și argumenteze opțiunile. Din punctul meu de vedere, e o responsabilitate publică legată de cel/cea căruia/căreia îi acorzi o platformă de vizibilitate. Mai exact: ce discurs promovezi? Când mișcările de extremă dreapta, ultra-naționaliste devin peste tot în lume din ce în ce mai virulente, poate ar fi bine să ne gândim de două ori în ce măsură niște persoane asociate cu un discurs anti-minorități, anti-diversitate, pro-națiuni autoritare care își întăresc supremația asupra altora, au nevoie de noi cadre în care să-și facă auzite părerile.
Ambele instituții sunt subordonate Ministerului Culturii, care nu a avut nicio poziție publică în aceste spețe. De asemenea, Lucian Romașcanu este provocat la replică și în controversele premiilor UNITER de anul acesta, însă fără rezultat. Ce denotă tăcerea Ministerului față de problemele lumii teatrale?
Din nou, mi se pare că domnul Lucian Romașcanu este cel care ar trebui să fie întrebat de ce a considerat că nu e oportun să aibă o poziție. Poate că i s-a părut că gestul intervenției ar fi fost receptat ca o ingerință în deciziile teatrelor care, desigur, sunt publice. În cazul premiilor UNITER pot înțelege lipsa de reacție. Sunt premii gândite de o uniune de creație, date de un juriu de profesioști și profesioniste. Aici înțeleg mult mai bine decizia de a nu avea o replică.
Considerați că femeile sunt defavorizate în breaslă? Argumentați, vă rog.
Teatrul românesc este construit în jurul figurii regizorului / regizoarei care, prin personalitatea lui/ei marchează actul creației. Deși avem un număr considerabil de regizoare, puține dintre ele ajung să monteze în teatre mari și să beneficieze de moduri de producție și de bugete relevante. E vorba aici de o defavorizare economică și de acces la resurse. De asemenea, avem puține femei care sunt manageri de teatre. Sigur că faptul că ai o femeie manager nu înseamnă neapărat că ai instituit din start un regim de lucru non-abuziv. Dar e vizibil un decalaj de acces la funcții de conducere. Sunt dezechilibre de putere evidente. Și e, de multe ori, senzația că trebuie să dovedești că ești bună, puternică și că nimic nu te poate doborî. E o viziune bazată pe autoritatea celui mai puternic și pe un soi de raport de dominație.
Cum ați modifica arhitectura premiilor UNITER?
Premiile UNITER au apărut în 1991, la inițiativa lui Ion Caramitru. Au, deci, 32 de ani. Au fost gândite conform unui anumit design al culturii teatrale de atunci, cultură care este un fenomen viu. După părerea mea, e importantă o redefinire a lor mult mai incluzivă și mai atentă la transformările artelor performative. Schimbarea însă nu poate fi făcută peste noapte. E nevoie de discuții aplicate, lucide, ca să vedem care sunt provocările cu care se confruntă un sistem de ierarhii care are o istorie. Ierarhiile, prin natura lor, au chiar în modul lor de operare socială multiple contradicții. Creează competiție, diferențe, și nu au cum să fie pe deplin mulțumitoare și integratoare. Sigur că ne putem întreba în ce măsură ierarhiile, în artă, sunt cu adevărat necesare. Dar asta este o discuție amplă.
Cred că restructurarea premiilor este o creație colectivă. E necesar să o facem în acord cu realitățile artelor performative și cu o rigoare analitică de corespondență cu practici noi. Din punctul meu de vedere, ar fi important de gândit o categorie pentru creație performativă experimentală (performance, instalație video, instalație audio), o categorie pentru teatrul dedicat publicului tânăr pentru că e un teatru esențial în dezvoltarea teatrului de azi și de mâine și o categorie pentru spectacole ale realității imediate, mă refer la spectacole care propun reflecții asumate asupra unor realități socio-politice. Sigur că lor li se mai pot adăuga și altele. Dar, repet, e o muncă de creație colectivă în care trebuie să avem răbdare unii cu alții și să respectăm poziții diferite de alte noastre. Iar acest exercițiu nu e deloc simplu și nici rapid. E nevoie de o armonizare a viziunilor.
Se pare că publicul consumator de teatru ar fi apreciat niște spectacole nenominalizate la premiile UNITER. Spus altfel, publicul nu s-ar fi simțit reprezentat de deciziile juriului. Vedeți oportună implicarea publicului în propunerile de vizionări, respectiv în jurizarea premiilor UNITER?
Când vorbim de public, e bine, cred, să vorbim, de fapt, de categorii de publicuri și de așteptări diferite, poate de nevoi diferite, în funcție de categorii. E posibil ca anumite spectacole să placă unor publicuri și să nu fie pe lista unui juriu de specialiste și specialiști. Asta nu înseamnă că publicurile nu sunt relevante, ci că interesele și modul de receptare sunt altele. Mi se pare esențial ca orice juriu să își structureze un discurs în jurul nominalizărilor și premiilor. Nu o justificare, mai degrabă un set de criterii și de argumente, ca să fie clar ce a urmărit. Tipul acesta de argumentare ajută și la consolidarea reflecțiilor critice, construiește un context de analiză. Pentru că de multe ori invocăm gustul, pe care nu trebuie să îl anulăm, dar nici să îl supralicităm. Dincolo de gust, trebuie să știm cu ce criterii operăm și în ce structuri de ierarhizare. Mai cred că e important, atunci când vorbim de valoarea unui spectacol, să definim această valoare, altfel ea rămâne o noțiune abstractă. Valoarea se stabiliște în funcție de un canon, de un un set de criterii, de platforme de vizbilitate, este mereu suma unor determinări. De-asta mi se pare că ne ajută să o contextualizăm.
Revenind la întrebare, e foarte greu să se implice publicurile pentru că nu au cum să vadă spectacole în toată țara. Și pentru un juriu este foarte greu să acopere o țară, darminte pentru public!
Spre deosebire de literatură, film sau alte domenii, distincțiile UNITER sunt singurele din lumea teatrului. Se vorbește foarte mult de restructurarea premiilor criticate deja îndelung, mai mult decât crearea unor noi ocazii de recunoaștere a valorilor din breaslă. De ce nu funcționează lumea teatrului ca o comunitate care să construiască alternative pentru premiile UNITER?
E foarte greu să creezi ceva de la zero, să menți și să îmbunătățești. Și spun asta din perspectiva cuiva care a creat acum 8 ani, împreună cu un colectiv care m-a ajutat să mă dezvolt enorm, un spațiu de la zero. E vorba de Centrul de Teatru Educațional Replika. Munca de construcție e o muncă epuizantă (birocratică, administrativă, emoțională etc.), care cere dedicație și capacitatea de a dărui, de a construi o infrastructură pentru ceilalți. E bine să știm că, de fapt, UNITER înseamnă o echipă foarte mică și extrem de generoasă. În spatele fiecărui eveniment stă această echipă care depune un efort enorm. Nu văd cine și-ar asuma să creeze un context nou în care să se poată da premii alternative. Pentru că drumul până la premii e multă alergătură după fonduri, structurare, organizare a evenimentului etc. Este foarte greu. Cred că e important de știut – și asta o spun pentru că am discutat cu Dragoș Buhagiar și Aura Corbeanu – că echipa UNITER-ului își dorește să schimbe lucruri și că e deschisă unor discuții constructive. Miza e însă să fie cu adevărat constructive, să pornească de la premisa că putem imagina spații de dialog și nu de discriminare de orice fel, pentru că asta e destul de trist.
Elena Morar a avut o opinie în social media, unde susținea importanța managementului teatral, a modului în care actorii și echipa tehnică sunt protejați prin decizii contractuale sau prin atitudine de către manageri. Ceva ce ar ține de siguranța muncii, în care în alte domenii se investesc sume considerabile. Cum abordează teatrele de stat acest subiect?
Cred că este o discuție foarte necesară, care merită purtată cu managerii teatrelor, pentru că rolul lor în crearea și menținerea unui climat sigur de lucru este extrem de important. Echipele de creație au nevoie de un tip de protecție și de raportare justă la procesul de elaborare a unui spectacol. De multe ori spunem: de ce a vorbit acum, după atât de mult timp de la momentul în care a fost agresată? Sau: de ce nu vorbește? Pentru că a rupe tăcerea este un act de conștientizare, asumare și surmontare a vulnerabilității, care poate dura mult. Ai nevoie de forță să-ți aduni cuvintele, emoțiile, și să-ți spui povestea. De multe ori, povestea te hiperfragilizează. Tocmai această tensiune puternică între ceea ce nu ai puterea să numești și tot ce te forțează să te povestești trebuie pusă în discuție. E o presiune foarte mare în secunda în care vorbești. Te gândești că povestea ta poate avea consecințe dureroase, pentru că mediul teatral nu e unul autoreflexiv. Din câte știu, etica muncii și un tip de design al limitelor personale nu se discută constant în colectivele teatrelor. Arta e etică a grijii, empatiei și respectului. Dacă normalizăm relații de muncă abuzive, nu facem artă, ci dresaj zgomotos.
George Banu urma să scrie o carte dedicată operei regizorului Andriy Zholdak. Pentru el arta era mai importantă decât etica. În ce măsură munca artistului mai poate fi astăzi disociată de latura lui umană?
Din punctul meu de vedere, arta e și cultură a eticii creației. Dar e doar punctul meu de vedere. Nu pot să mă raportez la opera unui creator sau creatoare fără să reflectez asupra dimensiunii etice a lucrului. Nu cred în capodoperele care se nasc în urma bruscării fizice și emoționale. Dacă doar așa putem ajunge la creația autentică, atunci mai bine ne oprim. Cred cu tărie că un mediu safe trebuie să se bazeze, în primul rând, pe umanitate, pe vindecare, nu pe rănire. Putem să ne confruntăm opiniile, să existe o tensiune în argumente, dar dacă ne periclităm siguranța, nu mai vorbim de un teritoriu colectiv al co-creației, ci de individualități care se hrănesc din vulnerabilizarea celorlalți. Această fragilo-fagie, această înghițire a lumii celuilalt pentru ca lumea ta să se afirme e profund problematică și poate lăsa urme dureroase. În seara asta poți străluci, dar în timp prețul dezechilibrului emoțional te copleșește. E nevoie să deconstruim șabloanele distructive ale culturii vătămării în numele artei. E nevoie să avem grijă unii de alții într-un act de creație. Aș prefera să nu vorbesc despre ce urma să facă George Banu pentru că nu știu să fi avut această intenție și prefer, tocmai pentru că nu mai e printre noi, să nu mă refer la ce avea de gând, dacă avea, să facă.
Dacă Andriy Zholdak nu ar fi fost nominalizat la premiile de anul acesta, cine ar fi fost deranjat public de modul lui de lucru?
Nu este pentru prima oară când s-a vorbit de modul în care lucrează Zholdak. Felul lui de interacțiune cu actrițele a mai fost pus în discuție. Cred că ce a deranjat anul acesta e că pare că, prin această nominalizare la cel mai bun regizor, se legitimează raportarea pe care o are. Pentru mine, o nominalizare, la fel ca o selecție, nu e niciodată neutră. Printr-o nominalizare te poziționezi într-un câmp cultural. O nominalizare e o situare care transcende creația pentru că se raportează la un întreg context: de vizibilitate, de producție, de afirmare a unor principii, de construcție a unui spațiu de tensiune cu ce e consacrat sau, dimpotrivă, de reafirmare a ceea ce e deja afirmat. Ierarhiile sunt tactici de operare cultrală și politică – în sensul de discurs public care instituie o anumită realitate. Întrebarea e, de fiecare dată pentru mine, cărei realități îi dăm întâietate? Celei care e deja dincolo de orice contestare sau celei care își caută și își riscă un drum mai puțin testat?
Care este parte bună și care este partea întunecată a controverselor din jurul premiilor UNITER de anul acesta?
Partea bună e că s-au născut piste de discuție care merită continuate: Mai putem vorbi azi despre calitatea artistică a unui spectacol anulând dimensiunea etică? Care e rolul managerilor de teatru în dinamica actuală a artelor performative? Cât de responsabili sunt în alegerile publice pe care le fac? Cum putem extinde domeniul premiilor în așa fel încât ele să reflecte discursuri performative actuale?
Partea mai puțin luminoasă e că nu avem o cultură a dialogului și o pedagogie a ascultării și totul riscă să devină atac la persoană. Discuția despre premii și gală nu trebuie generată de o dinamică a atacurilor individuale, ci sistemic, la nivel de conținuturi și reprezentativitate. Să fie o discuție care să depășească antagonisme pe criterii de vârstă și senzația că ne deranjează că sunt alții, și nu noi în prim-plan. Dacă pornește așa, e perdantă pentru că reflectă o luptă pentru putere purtată greșit. Eu sper să ne putem găsi energiile și să mișcăm teritoriul controverselor spre o topică a argumentelor constructive.
Mihaela Michailov este dramaturg și profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” din București. Piesele sale au fost montate pe numeroase scene și traduse în mai multe limbi. Eeste co-fondator al Centrului de Teatru Educațional Replika,entitate care a organizat numeroase ateliere de teatru și proiecte culturale în școli. În 2007, cu textul „Complexul România”, a câștigat premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă a anului 2006. (Foto: Adi Bulboacă)