Medeea suntem toți. „Medea's Boys”, regia Andrei Măjeri, Teatrul Apollo 111

O nouă generație în teatru – este concluzia care se impune cel mai limpede după „Medea’s Boys”, cu fragmente din Euripide și dramaturgie de Ionuț Sociu, în regia lui Andrei Măjeri, la Apollo 111. Ritm alert, acțiuni non-stop, accent pe spectaculosul corpurilor și pe capacitatea lor de a furniza sensuri și atitudini, eclectism asumat, plus dispariția genurilor tradiționale, într-o distribuție exclusiv masculină.

Nimic din cele enumerate nu constituie vreo noutate în sine. Ba chiar despre fiecare se poate spune că este contemporan cu nașterea teatrului. Singura achiziție de dată mai recentă este metoda devised, conform căreia criticul de teatru Ionuț Sociu a scris textele inspirate din jurul mitului, folosind improvizațiile, energiile și situațiile propuse de actori. Dar ceea ce reiese din combinarea tuturor acestor elemente străvechi este surprinzător de nou, atât prin dinamica excelent orchestrată de regizor, prin umorul de bună calitate, prin plăcerea de-a face harcea-parcea referințele livrești și, nu în ultimul rând, prin consistența pe care o oferă temele propuse de mit, înveșmântate în straiele noi, cool, ale zilei.

Barbara Medeea, cea care a comis atrocități pentru că loialitatea i-a fost înșelată – iată cel mai bun motiv pentru a pune în circulație atât teama bărbaților față de femeile puternice, de hachițele lor pe care nu le pot înțelege, cât și groaza de a nu se ridica la așteptările partenerei. A fost în stare eroina să pună la cale, cu sânge rece, infanticid și crime abominabile? Înaintașii găsesc explicația în originea ei barbară, fără legătură cu civilizația atică. Iată un bun prilej de a aminti drama migranțiilor de azi. Își citește unul dintre băieți jurnalul? Ocazie perfectă de a discuta despre ficțiune și non-ficțiune. Un copil abuzat de unchiul pedofil? Se găsește și asta printre „Medea’s Boys”. Disfuncție erectilă? Bifat! Dar și o clinică de succes care o tratează în două săptămâni în condiții de lux, incluzând și sevicii de wellness și mindfulness, deținută de cine altul decât de progenitura lui Esculap. Iar coperta, rama poveștii? Un party „anunțat pe grup” la care se întâlnesc argonauții să depene povești la cinci ani de la întoarcerea din călătoria după „lânița de aur”. Cea în care Iason, masculul alpha invidiat și urât de toți, a cucerit-o pe Medeea. Și, ca să-și mai stimuleze cheful de party, ajung high cu ce altceva decât cu MDA, numit și drogul dragostei?

În spațiul intim de la Apollo 111, Irina Chirilă imaginează un bar din Grecia, sub formă de corabie, cu hublouri în planul de jos, spectaculos folosite în anumite momente, și cu harta insulelor desenate cu creta pe tablă. Agățat de bouzoukiul său, „megasensibilul rac” Orpheu (Alex Chindris) îi înnebunește pe toți cu obsesia pentru ex-iubita de neînlocuit: „Am fost un căcănar cu Euridice. Noi, bărbații, nu ne asumăm nimic”.

Toate personajele se dovedesc băieți de zei sau semizei din mitologia greacă, doar că angrenați într-un traseu invers, de la eroic la non-eroicul zilelor noastre. Cârciumarul Euphemus, fiul lui Poseidon, zeul ce îl înzestrase cu puterea de a merge pe ape, își recunoaște frica de apă amintindu-și cum tatăl îl umilea de față cu ceilalți. Tensiunea din raporturile parentale se insinuează în cazul fiecărui personaj, fie că e vorba de tatăl castrator, fie de figura maternă, la fel de castratoare, responsabilă de nesiguranțele din relațiile viitoare de cuplu. Mai ales când capul de serie este puternica și capricioasa Medeea, pentru că știm că „băieților le plac alea periculoase”. Și mai știm că „sexualitatea poate fi un coșmar dacă e asociată cu sentimentul de vinovăție”, cum va admite unul dintre frații gemeni, homosexualul sensibil și analitic, convins că Priapus era fratele lor vitreg (Alex Mirea într-un personaj reflexiv, nuanțat, care își etalează subtil slăbiciunea și sensibilitatea).

Fiecare își va defini identitatea prin contrast cu anceștrii. Distanța pe care o ia față de celebrul său tată ce „a salvat omenirea, dar a uitat de propria familie”, sub asaltul femeilor ahtiate după orgii mistice, va determina pesemne orientarea homosexuală a fiului lui Dionysos. Mai mult, îl va face să caute puritatea, izolându-se pe o insulă, pentru trei ani abstinență. Asta nu înseamnă că oricine îl întâlnește pe scriitorul Triphos, „puiul de zeu destrăbălat”, proaspăt întors din recluziune, care a moștenit ceva din farmecul și din „energia aia nebună” a tatălui, nu va exclama „Ce bine arăți!”.

Lejeritatea cu care dramaturgul Ionuț Sociu se plimbă printre personajele și situațiile mitologice constituie un punct de atracție suculentă. Spectacolul păstrează temele solide ale teatrului antic, dar le învăluie într-un ritm demențial, în dialog cu replici scurte și spumoase, cu o atmosferă light, deloc tragică. Chiar așa, cine mai prizează tragismul în ziua de azi? Bine camuflat în limbajul nostru, urmele sale general-valabile răsar, totuși, chiar și de prin ploaia de organe de la gura băieților. Desprinși de aura mitului, departe de eroicii lor părinți, vor îmbrăca și ei soarta muritorilor, unde rutina și plictisul iau locul strălucirii. Asta după ce prospețimea faptului dintâi se sleiește. Finalul cu cei doi băieți, Euphemus și Orpheu, rămași după party în taverna mai mult pustie, este relevant: dar dacă expediția după „lânița de aur” de la douăzeci de ani va fi cea mai mare aventură a vieții lor? Dacă tot ce vor face de acum încolo nu va fi decât să o evoce ca moșii care tot trăncănesc despre tinerețe?

Diferența dintre cele două planuri, cel al poveștii actuale și cel din original, produce o tensiune particulară. Nu e vorba numai de muzica năucitoare, bine aleasă, cu tobe ritualice (sound design Adrian Piciorea), ce prefigurează intrarea în textul lui Euripide, ci de reușita regizorului Andrei Măjeri care orchestrează totul în așa fel încât cele două lumi par a se completa. În ciuda stilului suplu și lejer, trama originară nu este „revizitată”, ci trăiește literalmente sub ochii noștri. Doar că lumea noastră integrează mitul în stilul ei. Aceiași actori-băieți-de-băieți, cu argoul lor spumos-vulgar, se vor replia în nobilele personaje din „Medeea”, cu toată gravitatea și febrilitatea necesare originalului. Articulațiile nevăzute ale spectacolului mustesc de tensiune inerentă la trecerea de la actualitate, cu milioanele ei de informații dispuse pe orizontală, înghițite dintr-o privire (și psihanaliză, și wellness, și știință, și mindfulness, chiar și genosociogramă!), la carnea mitului care, pătrunzând în adâncime, presupune cu totul alt tip de receptare.

Juxtapunerea celor două planuri naște o atmosferă electrică. Fraze din limbajul mundan ca „mergem pe băiețeală”, „e mai mult pe imagine”, „a fost pe haos până am venit aici”, „just grow up, bro!”, „vrei niște MDA? Ce trip a fost când am plecat de pe insula aia!” (își vor aduce aminte argonauții), „măcar te scoți cu muzica, știi ce zic?” (îl încurajează unul dintre prieteni pe Orpheu) – și exemplele pot curge râuri –, amortizează disperarea și groaza țesute de originalul lui Euripide, căptușindu-le cu un aer light-amuzant. Contrastul dintre cele două tipuri de text, cel vechi, nobil, quasi-sacru și cel de azi, plus gesturile de staruri rock ale actorilor sau rappul inspirat de conflictul din „Medeea” generează comic (inclusiv de nume) și un entertainment intelectual de calitate. Nu lipsesc nici revizitarea ironică a școlii vechi de actorie, ca în declamația lui Creon (Florin Aioane mai bun în rolul clasic decât în cel contemporan), nici analiza profilului psihologic conform zodiei, inclusiv ascendentul.

Spiritul de echipă și personalitatea versatilă a regizorului dau naștere unui spectacol organic, dinamic și fluid, în care un rol decisiv îl ocupă mișcarea (coregrafia Attila Bordás) atât de bine sincronizată la copiii Medeei, atât de expresivă în posturile venusiene ale băieților împrumutate din sculptura clasică. Absolut toate momentele de mișcare sunt reușite, culminând cu dansul băieților nud ca formă a libertății, una dintre scenele cele mai puternice, sau cu dansul grațios al lui Myros la bară, până nu demult stâlpul cu armura modelată bărbătește, după pectoralii lui Iason (Alexandru Ion, cu accente de masculinitate strong). De altfel, montarea crește, de la o scenă la alta, în intensitate și spectaculos. În ciuda unor inegalități la nivel actoricesc, „Medea’s Boys” are calitatea de a ține atenția și curiozitatea mereu treze. Echipa găsește soluții simple și elegante, ca aceea când, în loc de tunica otrăvită, gemenii o vor îmbrăca pe mireasa lui Iason în șiruri de mărgele. Secvențele de grup, cu șoapte la unison, uneori cu mișcări diferite ale actorilor, sunt excelent realizate. Toate scenele corului constituie un spectacol în sine, fie că personajele își spun replica pe rând, pentru ca fiecare să o repete pe cea despre Medeea, inclusiv în greacă, fie că recită același text, ca în ultima intervenție, când ei, coreutele adică, în rochii de dantelă neagră, stând picior peste picior, în postùri de mici burgheze, anunță emanciparea femeilor. În fond, montarea pleacă de la primul text care se apleacă asupa psiholgiei feminine. Dar, oricât de asumată ar fi convenția, când se spune „Femei corintiene…”, iar ele sunt numai bărbați, privirea ironică se presimte.

Trecând de la băiatul onest și decorativ, care încă nu a aflat bine cine e, la Medeea, Eduard Trifa este somptuos, elegant, lasciv când e cazul, disperat și sălbatic când bea la bar cu spatele la public, sigur pe el/ea și pe sexualitatea sa în relația cu celelalte personaje. Prezența lui pe scenă este magnetul de care se ancorează toate partiturile. Schimbându-și expresia de la un moment la altul, cu versatilitate și cu un histrionism remarcabil, Vlad Ionuț Popescu produce o surpriză extrem de plăcută.

Oricât ar străbate băieții din bar distanța de la machismul inițial la integrarea propriilor „trăsături” feminine care le ciopârțesc platoșa macho, ar fi păcat ca analiza spectacolului să se rezume doar la diferențele de gen. S-ar reduce, astfel, mult din anvergura unei propuneri ce trece în revistă, subtil și ironic, elementele care ne dau identitate, astăzi, când punctele masculine și feminine din societățile tradiționale tind, oricum, să se topească într-un al treilea gen. Spectacolul lui Andrei Măjeri ne arată că Medeea suntem toți.