Mai poate refuza regizorul de azi „rețetele” care fac dovada modernității? Aceasta a fost întrebarea fundamentală pentru regizoarea Andreea Vulpe în „Yonkers”, coproducție Teatrul „Nottara” & Unteatru, o poveste care distrează și emoționează în aceeași măsură. Un spectacol pe care sigur ai chef să-l revezi.
Ai montat la unteatru „Yonkers” de Neil Simon, o piesă despre care critica americană a spus că este cel mai bun text al acestui autor multiplu premiat. De altfel, piesa a obținut premiile Pulitzer și Tony. M-ar interesa care a fost relația ta cu acest text? Ce te-a captivat la el? În ce moment al lecturii ți-ai spus „pe-ăsta vreau să-l montez”?
Mama umplea valiza de turneu cu conserve, ca să nu cheltuie diurna decât pe bunătăți pentru mine. Eu nu voiam nicio bunătate, voiam doar să nu plece mama. Mă agățam de fusta ei și plângeam. Dar când se întorcea, o întrebam încă din ușă ce mi-a adus. Valiza se deschidea și, în loc de conserve, străluceau în ea doze de Coca Cola, Fanta, ciocolate, bomboane, o întreagă cofetărie, la care mă repezeam fericită. Așa că, data viitoare când pleca, mama umplea iarăși valiza cu conserve. Credeam, și ea și eu, că bunătățile pe care mi le aducea mă făceau fericită. La fel am crezut și după ce am devenit, la rândul meu, mamă. Aveam un salariu de regizor debutant la TNB, echivalentul a șaptezeci de dolari pe lună, Cristi (soțul ei, regizorul Cristi Juncu, n. red.) nu lucra încă, așa că m-am angajat copywriter la o multinațională, ca să-i pot oferi fetiței mele bunătățile pe care și eu și ea credeam că și le dorea. Dar la 9 seara, când plecam de la slujbă la repetiția de la teatru, soacra mea mă suna să mă întrebe când vin, pentru că erau deja 3 ore de când nu reușea să o dezlipească de ușă pe Cri, care mă aștepta plângând și întrebând într-una „Când vine mama?”. Nimic nu va mai umple vreodată golul din sufletul ei, care adormea doar când nu mai avea putere să plângă.
Cam așa am adormit și eu după ce am citit piesa lui Neil Simon. Înainte să închid ochii, m-am gândit la toți părinții care au plecat să lucreze în străinătate sau n-au plecat, dar gândesc ca mama mea și ca mine. M-am gândit la toți părinții din lume. Și la copiii lor, care cresc, fac copii și nu pot să gândească altfel decât părinții lor.
Am crezut că o să-mi treacă. Dar nu s-a întâmplat așa. A doua zi am început să „văz enorm și să simț monstruos”, cum ar zice Caragiale. Zeci, sute de generații de copii crescuți în iluzia poveștilor cu prinți, prințese, palate de cristal și daruri de la Moș Crăciun, pe care părinții se simt datori să o întrețină mai presus de orice. Când tot ceea ce copiii își doresc e căldura unei îmbrățișări, părinții le-o refuză ca să le ofere în schimb amăgirea unei vieți roz bombon.
Mi-am amintit atunci că bunica în casa căreia erau lăsați copiii din Lost in Yonkers ținea o cofetărie. Și mi-am dorit ca toți actualii și viitorii părinți să trăiască în ea, pentru două ore, jinduind la dulceața deliciilor din jur, alături de fiica mea și de ceilalți copii abandonați aici.
Spectacolul este construit clasic în sensul cel mai bun cu putință: are structură, are situații (trama se petrece în 1942), are relații și personaje minunat create. Cum crezi că se încadrează în trendurile teatrului modern? Mi-aduc aminte că spuneai că ai urmărit să demonstrezi ceva cu acest tip de montare.
Am vrut să aflu ceva: dacă e posibil să refuzi „rețetele” care astăzi fac dovada modernității abordării regizorale a unei povești de epocă, fără ca rezultatul să fie desuet. Cu orice risc, am făcut un spectacol în care spațiul nu are elemente conceptuale sau postmoderne, costumele nu sunt nici „office”, nici combinație de elemente actuale și clasice, eclerajul nu e „rece”, de led, jocul actorului nu are nici urmă de distanțare brechtiană și nu suferă nicio formă de mediere, tăietura regizorală nu retează abrupt situațiile imediat după ce au fost lansate și înțelese, ci mizează pe interesul spectatorului de a urmări dezvoltarea relațiilor interumane, iar muzica nu are un beat modern pe dedesubt. Cu alte cuvinte, am ales să spun povestea în termenii care mi s-au părut adecvați ei și nu momentului teatral pe care îl trăim. Poate că am vrut să-mi demonstrez că nu mi-e frică să risc. Dar, în primul rând, cred că am vrut să-mi întăresc convingerea că publicul de azi nu are nevoie nici de cârjele actualizărilor pe care suntem tentați să i le oferim, ca să înțeleagă că povestea pe care o vede e povestea lui, nici de artificii care să-i mențină atenția vie și nici de accente ironice, menite să-i trezească luciditatea. Cred că am reușit. L-am văzut captivat și lucid, atent, cu simțul umorului și uneori foarte emoționat. O studentă mi-a spus odată că nu-i place „teatrul în care oamenii vorbesc unii cu alții, ca pe vremuri” și m-a speriat. Dar pe urmă a văzut „Yonkers” și i-a plăcut. M-am bucurat că am riscat.
Care a fost cea mai mare provocare în montarea acestui spectacol?
Încercarea grea a fost decizia pe care a trebuit să o iau în momentul în care, după ce începusem repetițiile de ceva vreme, am aflat că, de fapt, sunt doar cinci mii de euro pentru producție, onorarii, tot. Nu mi-a fost ușor ca, după o viață, să lucrez pe gratis. Dar am avut un mare sprijin în toată echipa, care dorea la fel de mult ca mine să îl continuăm. N-am fi putut să o facem, însă, fără sprijinul Unteatru și fără nemărginita pasiune a Cristinei Milea, scenografa spectacolului, care l-a „finanțat” din buzunarul ei, în baza promisiunii că va primi cei cinci mii de euro cândva, peste câteva luni, și a făcut cu mâna ei decorul și costumele.
Provocarea cea mai mare a fost aceea de a mă întâlni cu fiica mea, Cristina Juncu, pe o temă atât de delicată pentru relația mamă-fiică și o partitură atât de grea pentru vârsta și experiența ei. Dar s-a îndrăgostit de rol – de altfel, ea e cea care a tradus piesa –, așa că totul a mers mult mai ușor decât mi-am închipuit.
Cum este să-ți regizezi propria fiică, actrița Cristina Juncu?
Am mai lucrat două spectacole împreună: „Aproape Maine” și „Iluzii”, așa că ne cunoșteam deja. Mi s-a părut că ne înțelegem bine și facem lucruri frumoase împreună. Îmi plăcea de ea, ca actriță. Era plină de pasiune, foarte sensibilă, neobosită și foarte imaginativă. De data asta, însă, am văzut-o cum, pe zi ce trece, își descoperă libertatea creatoare. Curajul de a exista pe scenă nu e ușor de dobândit pentru actorii care își supun talentul rigorii, iar ea este unul dintre ei, așa că repetițiile la „Yonkers” au fost pentru mine, ca mamă, ocazia de a-mi mai vedea încă o dată fiica crescând mare – de data asta pe scenă. Ce mi-aș fi putut dori mai mult?
Ești profesoară de Actorie la UNATC. Ți-ai ales actorii dintre foștii studenți? Se schimbă ceva de la relația profesor–student la relația regizor–actor?
Sandra Ducuță, interpreta rolului Arty, este, dincolo de talentul ei, unul dintre puținii actori care își înțeleg condiția de profesioniști încă din studenție, așa că nu prea s-a schimbat nimic în relația noastră de lucru la „Yonkers”. Respectul și admirația pe care mi le-a trezit din primul an de studii m-au obligat, încă de atunci, să mă raportez la ea ca actriță și nu ca novice, așa că lucrul la „Yonkers” a fost o prelungire firească a colaborării noastre anterioare. Am avut toată încrederea că talentul ei va convinge spectatorul că această tânără fată frumoasă și feminină e un băiat de 13 ani. Când am fost întrebată de oameni din public cine e copilul care joacă atât de bine mi-am dat seama că a reușit. Îi doresc s-o facă mereu cu aceeași putere și să aibă un destin pe măsura pasiunii ei.
2019 a fost un an în care, ca niciodată parcă, studenții cu care m-am întâlnit ca profesor au avut șansa de a lucra în teatru și film. Începând cu proaspeții absolvenți ai studiilor de licență imediat angajați în teatre, ca Andrei Miercure (la Teatrul Evreiesc de Stat), Cătălina Mihai (la Teatrul de Stat Constanța), Andreea Stan (la Teatrul Masca) și continuând cu cei care, absolvind tot în 2019, sunt deja colaboratori în spectacole bucurestene, ca Shahbazimogadam Mohamad Jawad (TNB) și Mădălina Mihai (Teatrul „Stela Popescu” și Teatrul Elisabeta) sau au apărut deja pe marile ecrane, în roluri principale (ca Andrei Miercure și Cătălina Mihai), ei sunt cei care îndrăznesc și reușesc, ca și Sandra Ducuță, să răzbată, prin talentul și dăruirea lor, într-o lume artistică care cu greu își mai deschide porțile în acest moment. Le doresc tuturor să aibă mereu mai multă putere și succes!
- Tendința veșnic tânără este cea a actualizării marilor clasici - 18 februarie 2025
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022
- Teatrul și războiul din Ucraina - 21 noiembrie 2022