„Yonkers” a însemnat, pentru mine, prăbușirea totală a metodei de construcție a personajelor pe care mă tot chinui să o perfecționez de când am terminat facultatea. Mereu am crezut că actorul are nevoie să își clădească personajele folosind un sistem aproape matematic, rațional, obținând astfel o schemă, un fel de plan B, conceput pentru zilele în care nu este atât de inspirat sau nu simte la fel de puternic ca personajul lui. El este menit, de fapt, să păstreze sănătatea mentală și fizică a actorului (adică pe a mea), care, atâta timp cât are o plasă de siguranță pe care se poate arunca, o structură logică prin care poate transmite publicului ceea ce e necesar să înțeleagă, poate crea liber, curajos, poate explora dincolo de ceea ce a descoperit deja în repetiții, fără frica de a se abate de la ideea de bază. Și totuși, uneori, apare câte un personaj care îți zguduie din temelii tot ce ai reușit să consolidezi pe plan tehnic. Bella, personajul pe care îl joc în „Yonkers”, această neiubită cu atât de multă nevoie de dragoste, această aproape retardată care, cumva, face conexiuni mai rapide decât oricine din jurul ei, acest cățel loial de apartament care învață să-și apere dreptul de a ieși la plimbare, m-a învățat și pe mine, Cristina, că, uneori, sistemele trebuie deconstruite pentru a fi reconstruite așa cum trebuie. Poate fiindcă metoda mea nu e încă perfecționată (ar fi și absurd să fie, la 26 de ani – pe urmă ce mai fac toată viața?) sau poate fiindcă rolul mă depășea nițel, a trebuit să apelez la resorturi mult mai personale, mai intime pentru a o aduce pe Bella la viață. Acum că spectacolul s-a mai rodat, nu mai am neapărată nevoie de aceste resorturi, dar le-am integrat, totuși, în sistemul despre care vorbeam la început. L-am îmbogățit cu ele. Ca și Bella, ca să îmi obțin libertatea, am dat de pământ cu ceea ce știam că am, ca să refac exact ceea ce aveam, dar mai bun. Doar îndrăgostindu-te îți schimbi rutinele, iar de Bella, mărturisesc, m-am cam îndrăgostit. Of, chiar am încercat sa scriu ca un adult, dar e tare greu sa zic lucruri despre ea fără sa fiu mooshy-whoosy!
Neil Simon a primit Premiul Pulitzer în 1991 pentru piesa „Lost in Yonkers”. Tradusă de Cristina Juncu cu titlul „Yonkers”, piesa se joacă la București într-o coproducţie a teatrelor C.I.Nottara şi Unteatru.
