Critica culturală se folosește de film, romane, și piese de teatru într-un mod care pentru apărătorii specificității limbajelor estetice ar părea uniformizant, însă intenția este de a le folosi pentru analize culturale mari și nu pentru intervenții specifice de câmp teoretic.
Cartea lui Lucian Țion este un pamflet academic remarcabil care se înscrie pe linia direcției unei generații ajunsă acum la maturitate, care cere revizuirea tezelor dominante ale teoriilor anti-comuniste în artă. Stilul cărții este de analiză teoretică, atât polemic cât și didactic, și pleacă de la premisa că studiile culturale și de film în România au nevoie de o perspectivă materialistă, a istoriei adânci și regionale. Critica principala e însă la adresa unei auto-colonizări a elitei intelectuale locale, care se menține în mecanisme de gândire și analiză care doresc europenizare și asimilare într-o cultură vestică dominantă. În contra direcției de asimilare, Lucian Țion ne cere pe urmele suprarealismului lui Gombrowicz să demascăm și să lovim în arta europeană. Cartea se alătură unor lucrări cum sunt Istoria literaturii române contemporane (Mihai Iovănel, 2021), De la stânga la stânga (Alex Cistelecan, 2019), cartea mea, Sexul și capitalul (2017), monografii cum sunt cartea lui Constantin Pârvulescu Orphans of the Est: Postwar Eastern European Cinema and the Revolutionary Subject (2017) la volume teoretice mai ample, de tipul Theory in the Post Era (Christian Moraru; Andrei Terian; Alexandru Matei, 2021), în care referințele principale ale autorilor sunt teoreticieni din tradiția marxistă și post-marxistă. Țintele teoretice ale cărții sunt teze susținute de autori cum sunt Lucian Boia, Eugen Negrici, Gabriel Liiceanu, Alex Leo Șerban, care fiecare au contribuit mai mult sau mai puțin, în viziunea autorului, la crearea unei perspective inferioare asupra teritoriilor colonizate din estul european și au întărit teze conservatoare pe baza unui naționalism metodologic înrădăcinat.
Studiul face multe lucruri bune, dar are și anumite riscuri pe care le analizez mai târziu. Mai întâi, el deschide o discuție amplă despre ancorarea culturală românească în condițiile coloniale, istorice și culturale, ale Europei de est. Ceea ce aduce nou față de alte studii culturale este ușurința cu care autorul discută expert diverse istorii culturale în domenii diverse: într-un capitol discută critica fascismului la Radu Jude, apoi un altul în care citim despre anti-comunismul lui Eugen Negrici sau Lucian Boia, care au preluat un naționalism de multe ori de dreaptă legionară pentru a critica internaționalismul comunist, la capitole consistente care își doresc să apăre valoarea estetică a realismului socialist. Critica culturală se folosește de film, romane, și piese de teatru într-un mod care pentru apărătorii specificității limbajelor estetice ar părea uniformizant, însă intenția este de a le folosi pentru analize culturale mari și nu pentru intervenții specifice de câmp teoretic. În al doilea rând, cartea ne cere să ne re-orientăm epistemologic și să înțelegem că prostia poate să reprezinte un punct de critică a elitelor capitaliste și modernizatoare. Majoritatea capitolelor ne cer să vedem cum tema prostului e o modalitate a regândi de la filme mai obscure românești (Casa dintre câmpuri, Tatos; Stop cadru la masă, Pistner; Prea tineri pentru riduri, Miheleș) la filme bulgărești, sovietice și estoniene. Prostia, asociată cu ceea ce este comun, colectiv, ne-elitist, devine pentru autor o modalitatea de a inversa perspectiva de interpretare dominantă în anti-comunismul lecturilor lui C.T. Popescu sau Alex Leo Șerban. Referințele teoretice se întind de la postcoloniali ca Todorova și critica orientalismului în Balcani, decoloniali ca Mignolo, lacanialismul lui Zizek, re-evaluarea romanului sovietic al Katerinei Clark și critica liberalismului a lui Losurdo. Cadrele teoretice funcționează bine și convingător, și cred ca discutarea valorii realismului socialist mi se pare partea cea mai puternică a cărții. Depășirea unor binarități de tipul Eugen Barbu vs. Marin Preda, comparațiile cu filmul socialist chinez, contextualizarea romanelor lui Buzura oferă interpretări noi și incitante.
Un prim risc al cărții este că preia critica colonialismului din două direcții teoretice, care oferă și scopuri divergente. De pildă, cartea integrează ideea unui spațiu internaționalist comunist, care a creat o literatură angajată, cu ancoră în construirea unei lumi euroasiatice (cartea lui Clark din 2021 pare o referință de bază aici). Ea ne spune că a existat o lume internaționalistă în trecut care a fost ignorată de critici, în lumina anti-comunismului debordant. Dar direcția de critică de mai sus e diferită de critica balcanismului la Todorova sau de subalternul lui Spivak. Deși Todorova a criticat lipsa de categorii de clasă din termenul orientalism, ea s-a folosit de Heidegger pentru a dori să conceptualizeze balcanismul ca un fel de concept de tip Ființă, care odată radiat ar desemna atât o entitate lingvistică reală dar și insuficiența de a-l numi.1 Atunci când abordarea poststructuralistă părea să eșueze pentru că nu vorbea de Balcanii reali, metoda lui Todorova s-a refugiat în articularea unei definiții a Balcanilor foarte aproape de zona de ideologie de dreapta: balcanicii sunt europeni, albi și creștini.2 La Spivak, subalternul e mai degrabă un termen al deconstrucției a relației dintre vest și orient, care duce la schimbări în conținutul ambilor termeni.
Critica cărții lui Lucian Țion pare prea mult că acceptă o anumită subalternitate și afinitate cu lumea estică și asiatică și mai puțin ca pune în mișcare un proces de deconstrucție. În fond, critica lui colonialismului presupune că există un „estic”, ca identitate strategică, și mai puțin că esticul are și un occidental în interior. Dacă autorul ar fi mers pe linia Spivak, așa după cum spune, atunci relația estic-occident nu ar rămâne atât de mult în critica auto-colonizării elitelor, care pare o direcție, din punctul meu de vedere, puțin ofertantă teoretic. Ea ar fi investigat pe ambele părți nu numai esticul, euroasiaticul, ci și modurile în care esticul și occidentalul se articulează în același timp, poate ducând la forme hibride puțin înțelese. Cu alte cuvinte, subalternul se transformă prea mult în identitate strategică pentru a prinde de fapt relația complexă între două spații culturale.
Un al doilea risc al cărții este că stă prea puțin în conversație cu discuțiile care doresc să miște teoretic studiile culturale. De pildă, disputa între critica marxistă a lui Alex Cistelecan și integrarea teoriilor postcoloniale a lui Ovidiu Țichindeleanu e puțin atinsă. Programele anti-coloniale pe baza teoriilor lui Wallerstein (Manuela Boatcă) sau Moretti (Ștefan Baghiu) nu sunt discutate. Miza criticii decoloniale și anti-coloniale în România devine din ce în ce mai mult o înțelegere critică a acestor programe de cercetare, și aici cartea nu ajută mult. Țintele lui Lucian Țion sunt cumva prea evidente, și cartea riscă puțin la nivel teoretic și conceptual. Dacă articularea teoretică e ireproșabilă, mi-aș fi dorit ca volumul să ofere și o discuție în relație cu cercetătorii care lucrează pe teme teoretice similare și poate să provoace o regândire a lor. Nici intervenția în studiile de film nu pare să propună a discutare a interpretărilor legate de clasă făcute de Alex Cistelecan, Christian Ferencz-Flatz, Raluca Durbacă, sau din studiul lui Andrei Gorzo despre Miklós Jancsó.
Cartea se impune ca o realizare puternică în noile studii culturale românești și ea se adresează unui public intelectual larg, nu numai specialiștilor. Ea plasează în centrul discuțiilor legate de teoria de film problema subalternului și a refuzului colonialismului. Aștept cu nerăbdare următoarea lui carte.
1 Maria Todorova, Imagining the Balkans, Oxford, Oxford University Press, 2009, 37.
2 Todorava 2009, 188.
Lucian Țion, Pentru prostie: Mic îndreptar de culturologie estică și cinema (post) socialist, Tritonic Books, 2022
Pingback: Recenzii de decembrie, 2022 - Blog.Tritonic.ro