Anul 2024 a confirmat faptul că trăim într-o eră a policrizelor, în care întreaga planetă se confruntă cu acest ghem de probleme, alcătuit din conflicte militare, genociduri, ascensiunea extremismului de dreapta, schimbările climatice, inflație și creșterea costului vieții, inegalitate din ce în ce mai mare între clasele sociale și, inevitabil, instabilitate politică și dezbinare socială – ca să le numesc doar pe cele mai evidente. Poate mai mult ca niciodată, anul trecut societatea românească a simțit cumulul crizelor globale care ne amenință fragila stabilitate și, fără nicio exagerare, supraviețuirea.
În continuare, unele dintre soluțiile problemelor cu care ne confruntăm, cel puțin la nivel național, ar putea proveni din zona culturală și, mai profund și pe termen lung, din educație. Din păcate, acestea sunt printre cele mai subfinanțate sectoare ale statului român și, ca să închidem cercul vicios, uite cum găsim unele dintre sursele problemelor noastre acolo unde ar trebui identificăm rezolvările. Desigur, asta este o discuție veche, noi nu facem decât să deschidem un nou capitol al ei și să reciclăm ideile. Totuși, este important să continuăm această discuție și să le recontextualizăm constant pentru a ne adapta la actualitatea globală – în imaginarul colectiv, mai ales cel al ultimei perioade, globalizarea a căpătat puternice înțelesuri peiorative, însă dincolo de orice instrumentalizare politică, e o realitate de care nu putem evada, indiferent ce credem.
În ciuda consumului cultural fluctuant și a subfinanțării publice de care vorbeam, avem o scenă culturală efervescentă, în care teatrul, cinematografia, literatura, dansul, muzica sau artele plastice alcătuiesc un ecosistem complex, pe cât de vulnerabil, pe atât de entuziasmant. Partea reflectă întregul, aceleași concluzii putând fi trase și despre piața de carte autohtonă, care este percepută fie ca emergentă de cei mai optimiști, fie ca subdezvoltată de cei mai pesimiști. Nu putem spune cu exactitate care este starea reală a pieței de carte atât timp cât nu avem transparență și cifre clare care să ne ajute poate să înțelegem mai bine care ne sunt lipsurile și în ce fundături ne afundăm sau, din contră, ce merge și ar putea fi conservat și extins.
Cu toate acestea, ultimul deceniu este marcat de o extindere a ofertei editoriale autohtone – observația e valabilă indiferent dacă luăm sau nu în considerare traducerile. Avem mai mulți poeți, prozatori și autori de cărți de nonficțiune, care publică fiecare în ritmul său, dar care împreună au crescut semnificativ producția de carte românească. Din punct de vedere calitativ, media literaturii române a crescut mult având acest bazin mai generos din care cititorii pot alege ce-i interesează și criticii ce li se pare mai relevant sau valoros. Ar merita să discutăm care sunt cauzele culturale, economice și sociale ale boom-ului editorial al anilor 2010-2020, dar spațiul nu ne permite să dezvoltăm acum subiectul, însă cu siguranță au contribuit condițiile materiale de după aderarea la Uniunea Europeană și, mai ales, după revenirea de pe urma crizei din 2008, ce au stabilizat într-o anumită măsură clasa de mijloc, alături de instrumentele oferite de mediul digital, dar și de cristalizarea unui început de conștiință transnațională a câmpului literar autohton – ce înseamnă multe lucruri, dialog cu alte spații culturale, import direct și asumat de modele literare, precum și export, dar nu neapărat de forme, cât de opere altoite pe pattern-urile deja cunoscute.
Dacă tot vorbim de raportul literaturii române actuale cu scena globală literară, nu putem să nu amintim cele două premii internaționale importante câștigate de autorii români în 2024, și anume Dublin Literary Award acordat lui Mircea Cărtărescu pentru traducerea în limba engleză a romanului Solenoid – realizată de Sean Cotter pentru editura americană Deep Vellum –, precum și Premiul „Prințesa de Asturia” pentru Litere care i-a revenit Anei Blandiana, la care ar trebui să adăugăm și toate cărțile scriitorilor români traduse anul trecut în diferite limbi. În consolidarea relațiilor transnaționale, aș aminti și de importanța festivalelor literare, precum Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT) sau Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM), care au adus și în 2024 scriitori foarte importanți în fața publicului român, pentru a dialoga cu autori, jurnaliști sau simpli cititori.
Revenind la producția de carte autohtonă, anul 2024 a confirmat că literatura română traversează o perioadă fastă, cu o sumedenie de cărți bine scrise, fiecare cu subiectele și mizele sale. Mă ghidez în continuare în analiza anului literar după genurile principale, abordare utilă pentru a înțelege dinamica literaturii actuale, fără să mă intereseze însă esențialismele formelor literare – nu în acest tip de demers, cel puțin.
Cred că putem ajunge la un consens în ceea ce privește poezia românească a anului trecut și să o considerăm cel mai echilibrat gen literar din acest segment temporal. Poeții consacrați au revenit cu volume pe care le putem pune în topul creației lor, debutanții au făcut o figură convingătoare, antologiile de grup sau tematice publicate au diversificat peisajul poetic, iar revistele de profil au inclus în paginile lor poemele autorilor români sau traduceri din poeți străini. Chiar dacă i s-a tot cântat prohodul, direcția douămiistă continuă să domine poezia autohtonă, dar nici poeți așa-ziși postdouămiiști nu se lasă mai prejos, fără a fi în totalitate o contrapondere la cei dintâi. Venind vorba de poezia tânără, mă bucur că au reapărut cenaclurile literare, cum ar fi cele din jurul unui grup,Visceral la București (care au publicat și o antologie anul acesta) sau Comuna 30 la Timișoara sau cele organizate de o revistă culturală precum Matca la București. De la stiluri și voci la teme și mize literare și extraliterare, poezia română a demonstrat și în 2024 că este variată, cuprinzătoare și valoroasă.
Nu la fel de entuziasmat am fost față de proza anului 2024, și nu pentru că ar fi fost lipsită de cărți bine scrise, ci pentru că am simțit o apatie generală și un soi de conformism care ar trebui să ne pună pe gânduri. Prea puțini scriitori au încercat să iasă din zona de confort sau să se autodepășească — mă refer aici, desigur, la scriitorii cu experiență, care nu se află la prima carte. Cel mai îngrijorător, însă, mi se pare starea debuturilor în proză din 2024. Lăsând la o parte faptul că numărul debuturilor în sine a fost mai mic anul trecut, calitatea lor a lăsat mult de dorit. Deși unele dintre ele au fost muncite, s-a simțit îngustimea viziunii și dorința de a se încadra în niște tipare prestabilite. Am avut parte de câțiva ani cu debuturi care au contribuit decisiv la reconfigurarea prozei autohtone, poate 2024 va rămâne doar ca o excepție. Proza scurtă a stat ceva mai bine decât romanul, cu mai puține titluri, dar mai apropiate ca valoare. De la debuturi și antologii până la reîntoarcerile la acest gen, proza scurtă a demonstrat că nu este un gen minor și că merită toată atenția pe care a primit-o în ultimii ani. Imaginea romanului românesc în 2024 este amestecată, cu cărți reușite, dar și cu titluri pe care le vom uita rapid. Romanul memoriei a avut printre cele mai bune titluri, demonstrând că este unul dintre subgenurile dominante ale prozei postdecembriste. S-au publicat și câteva romane de satiră socială, care însă nu și-au îndeplinit scopurile. În continuare, este destul de popular și romanul de familie, preferat mai ales de scriitoare. Trăgând linie, ce mi se pare că relevă toate plusurile și minusurile anului în proză e că producția autohtonă de carte arată mult mai bine decât în trecut și că standardele noastre au crescut considerabil.
Este mereu dificil să discuți despre nonficțiune pentru că este un termen prea lax, care definește prin negație. Anul acesta, în revista Observator cultural, am propus conceptul de nonficțiune mainstream pentru a restrânge aria de discuție și pentru a nu crea așteptarea de a lua în vedere toate cărțile care nu conțin texte literare. Am realizat astfel o delimitare clară între lucrările de strictă specialitate, din orice domeniu, care nu sunt neapărat destinate publicului larg și cele care au ca scop să ajungă la cât mai mulți oameni, care nu au nevoie neapărat de o formare în domeniu ca să înțeleagă ideile și teoriile vehiculate și, cel mai important, au parte de circulație națională, în cele mai importante librării. Ce este îmbucurător la nonficțiunea mainstream din 2024 e atât diversitatea mai mare a ofertei, față de ultimii ani, precum și volumele care se diferențiază prin formă și prin subiecte deopotrivă. Anul acesta s-a remarcat memorialistica autohtonă, cu cărți aparte, de la jurnale, dialoguri epistolare și autobiografii la volume hibrid, care combină metode și genuri diferite. De asemenea, după ce acum doi ani colecția „n’autor” a editurii Nemira a promovat la statutul de imprint cu propriile colecții, lansând pe piața editorială „n’autor non-ficțiune”, în 2024 debutează încă o nouă astfel de colecție, „Perspektiv”, la editura Litera, coordonată de Cosmin Perța.
Mi se pare important să notez câteva observații și despre critica literară. Critica de întâmpinare reprezintă în continuare un mare gol în viața literară, cu foarte multe cărți care rămân necomentate și cu prea puțini critici care să urmărească atent și constant fenomenul literar și să-l comenteze cu onestitate și profesionalism. Chiar și așa, în 2024 au apărut câteva studii care vor rămâne de referință pentru studiile literare autohtone, demonstrând, printre altele, că cercetarea literară și critica academică românească traversează una dintre cele mai bune perioade din ultimele decenii. Dacă luăm în considerare și foarte tinerii critici și cercetători, care au început să fie din ce în ce mai activi, cred că avem destule motive ca să fim optimiști pentru viitorul criticii românești.
2024 va rămâne și ca anul în care a murit Nicolae Manolescu, ultimul critic-instituție din câmpul literar românesc și, odată cu el, o epocă și un mod de a face critică în România. În același timp, moartea lui Nicolae Manolescu – cel care s-a instalat pe viață ca președinte al Uniunii Scriitorilor Români după modificarea statutului Uniunii ce a înlăturat limita de două mandate de președinte pe care poate să le aibă o persoană – a ridicat și niște semne de întrebare legate de viitorul acestei instituții. După un deceniu de decizii controversate, scandaluri și procese, în care USR a devenit mai mult o castă ruptă de literatura vie decât un sindicat ce ar trebui să lupte pentru drepturile și interesele tuturor scriitorilor, așteptăm să vedem dacă noua conducere va aduce schimbările mult așteptate. Sincer, mă îndoiesc că va fi așa, având în vedere că cei care au puterea de a face ceva în privința aceasta sunt cei care au pus în aplicare principiile după care a ghidat Nicolae Manolescu Uniunea în toți acești ani. Chiar și așa, contestările USR-ului pornite de Grupul de Reformă pare că nu au neapărat ecou în rândurile generației postdouămiiste și chiar și printre scriitorii douămiiști, unii dintre ei s-au înscris în Uniune, mărturisind că au intenția de a contribui cu adevărat la reformarea instituției.
Ce i-a lipsit câmpului literar anul trecut, însă, au fost dezbaterile pe marginea celor mai importante subiecte ale momentului, de la problemele și urgențe interne ale domeniului la impactul tuturor factorilor externi asupra sa. Întrebarea care se pune aici e dacă discuțiile au lipsit cu totul sau dacă au avut loc sub o altă formă și în alte medii. Puținătatea dezbaterilor relevă și precaritatea jurnalismului cultural și criza criticii. Din păcate, revistele culturale și literare nu par să mai aibă resursele și disponibilitatea de a fi principalul for în care să se poată diseca temele cu adevărat relevante. În consecință, mare parte dintre discuții se poartă pe social media, ce poate să amplifice sau să disipeze tracțiunea ideilor. De exemplu, până acum, s-a vorbit foarte superficial despre impactul dezvoltării rapide a Inteligenței Artificiale asupra literaturii, a procesului editorial și a pieței de carte. Mare parte dintre luările de poziție aici au avut loc pe rețelele de socializare, fiind mai mult speculații decât analize riguroase, bazate pe o minimă bibliografie, așa cum sunt studiile pe care le-am găsit în publicațiile de profil. O excepție care ne servește drept exemplu de discuție relevantă și de mod în care ar trebui să arate un astfel de demers este dosarul „Cancel culture și progresism în mediul cultural românesc”, coordonat de Mihnea Bâlici, Teona Farmatu și Alex Goldiș în nr. 3-4 din 2024 al revistei Vatra. Totuși, am avut parte și de mici progrese, cum ar fi confruntarea unui subiect complicat, dureros, dar extraordinar de necesar de adus în atenția societății: hărțuirea sexuală. Faptul că nu am avut parte încă de niciun soi de #MeToo în câmpul literar românesc nu înseamnă că abuzurile și hărțuirea sexuală nu au existat în acest mediu. Aceasta a fost o primă concluzie a cazului Alexandru Matei, în care profesorul universitar a fost acuzat de mai multe foste studente sau scriitoare de diferite forme de abuz. Deși nu a avut repercusiuni serioase asupra lui Alexandru Matei, în afară de o ostracizare socială, cazul acesta este important pentru că le-a oferit mai multor femei curajul să povestească prin ce au trecut și poate servi ca exemplu și pentru alte victime. Continuarea acestor discuții este vitală pentru a ne asigura că lumea literară este una justă și echitabilă.
Cu riscul de a mă repeta, dar fără niciun regret că voi menționa unele cărți a doua sau chiar a treia oară, nu vreau să închei textul fără a recomanda câteva dintre aparițiile editoriale remarcabile ale anului 2024. În primul rând, ca să revin la ideile enunțate în introducerea textului, aș vrea să amintesc două cărți care se întâlnesc în câteva puncte, deși sunt foarte diferite: „Generația canibală” de Vasile Ernu și „Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie” de Andrei Gorzo, ambele publicate la editura Polirom. Ambele cărți oferă o imagine a tranziției de la comunism la capitalism, perioadă complicată din punct de vedere social și politic, în care se găsesc rădăcinile multora dintre problemele enunțate în introducerea acestui articol. Dacă Vasile Ernu realizează un portret al generației sale la prima tinerețe, privind-o cu ochiul antropologului, Andrei Gorzo disecă un caz particular, al tatălui său și al familiei sale, prins într-o încrengătură de probleme, pe care încearcă să le descifreze ca într-un veritabil roman detectivistic.
Deși nu e singura carte de proză pe care aș reține-o din 2024, „Soarele negru” (Editura Trei) de Bogdan-Alexandru Stănescu este cu siguranță cel mai ambițios volum de proză publicat anul trecut. Romanul este o înlănțuire de povești, a cărui parcurgere seamănă cu coborârea în infernul dantesc sau cu scufundarea în adâncurile subconștientului colectiv. Plecând din contemporaneitate, de la povestea lui Gheorghe Ibrahim Abdallah, Bogdan-Alexandru Stănescu ne poartă pe toate continentele, în mai multe perioade istorice, oferind o experiență de lectură captivantă și memorabilă.
Am ales să ofer mai multă atenție volumelor de poezie și o să numesc două titluri semnate de autori experimentați și un debut asupra căruia nu am atras atenția până acum, dar care merită citit. Încep cu Andrei Dósa și cartea sa, „Ultima familie tradițională” (OMG Publishing), în centrul căruia se află experiența paternității, ce-i oferă poetului prilejul unei serii de meditații, despre familie, relații, roluri de gen, masculinitate, dar și despre societate în general. O poezie puternică ne oferă Rita Chirian în „Medusa” (Casa de Editură „Max Blecher”), o carte mult așteptată, care se ia la trântă foarte calculat cu o serie de presiuni și preconcepții sociale și de gen, cu o voce care se diferențiază clar în peisajul poeziei contemporane. Izabel Marin debutează în forță cu „Noi ce suntem?” (Editura frACTalia), un volum despre ce înseamnă să fii femeie romă, despre copilărie și relația cu mama, o poveste a formării și a eliberării prin acceptarea tuturor dimensiunilor identității tale.
În cele din urmă, nu pot decât să sper că vom reuși în 2025 și după să găsim resursele necesare ca să îndreptăm măcar o parte din problemele pe care anul 2024 fie ni le-a scos la iveală, fie ni le-a confirmat. Literatura română pare că este în continuă expansiune, însă trebuie să fim vigilenți ca această dezvoltare să nu fie doar de formă, ci să aducă niște schimbări reale și de efect pentru toți cei implicați. Din fericire, rămânem cu o serie de cărți și evenimente valoroase din 2024 și asta nu poate decât să ne bucure și să ne motiveze în continuare.