N-a fost un an rău pentru cinematografia română, cel puţin dacă luăm în considerare prezența internaţională, dar şi varietatea subiectelor şi stilurilor. Cele mai importante festivaluri generaliste (Rotterdam, Berlin, Cannes, Sarajevo, Locarno, Veneția, Toronto), plus cele mai mari evenimente dedicate în principal documentarelor (FIDMarseille, Ji.hlava, IDFA) au inclus în selecțiile lor oficiale, în diferite secțiuni, cel puţin un lungmetraj românesc prezentat în premieră mondială. Asta e important pentru că ţine cinematografia română în atenția presei străine de specialitate şi a unui public festivalier care nu e de neglijat. Sigur, lucrurile trebuie nuanțate prin punerea lor în context: fiecare astfel de festival propune zeci de titluri în premieră, din toată lumea, iar dintre ele doar câteva ajung să sară din rând şi să țină vie atenția în jurul lor pe o perioadă mai lungă.
În această privinţă, un film românesc a ieșit în evidență. Şi probabil că nu e întâmplător că e vorba de un debut – e un posibil nou semnal, dintr-o serie de indicii din ultimii câțiva ani, că se coagulează o altă generaţie, cu propriile preocupări deopotrivă faţă de trecut şi prezent. „Anul Nou care n-a fost”, primul lungmetraj al lui Bogdan Mureșanu, a fost de departe cel mai discutat film românesc din 2024. Primul val de reacţii a venit odată cu lansarea în cinematografe în septembrie, imediat după premiera mondială de la Festivalul de la Veneția (unde a ieșit învingător la Orizzonti, a doua secţiune competițională a celui mai vechi festival de film din lume), iar a doua serie de comentarii a apărut odată cu difuzarea sa la TVR şi apoi intrarea pe Netflix, chiar înainte de Crăciun. Receptarea nu a fost unanim pozitivă (am citit şi destule opinii critice, multe justificate şi argumentate), dar e cert că filmul a ieșit din bula cinefililor (acolo unde mor în cvasi-indiferenţă majoritatea filmelor românești de autor), iar cei aproximativ 100.000 de spectatori adunați în săli au arătat, după mult timp, că un așa-numit film de festival poate stârni şi interesul unui public ceva mai larg (sigur, subiectul a contat enorm în acest caz, la care s-au adăugat succesul internaţional, distribuția şi promovarea bune şi, nu în ultimul rând, un stil ceva mai accesibil şi tonul optimist din final). Dincolo însă de toate aceste lucruri extra-artistice şi de unele slăbiciuni în construcția sa (scenariul nu evită în totalitate reprezentările clișeizate), mi se pare un debut matur şi solid – este viziunea foarte personală a unui autor de cinema în devenire asupra prăbușirii comunismului în România. Senzația pregnantă pe care mi-a transmis-o „Anul Nou care n-a fost” e că niciun aspect din viaţa intimă sau socială a oamenilor, de la copil la pensionar, nu scapă fără să fie afectat de politic. Regimul comunist-totalitar atinge şi otrăvește tot. Paranoia şi frica sunt omniprezente. De aici şi blazarea, chiar disperarea care învăluie fiecare personaj – a trăi în această societate decăzută, alterată, care abia se mai ţine şi în care totul a devenit butaforie exasperantă şi absurd traumatizant, ajunge să fie insuportabil.
Înainte de Veneția, cinematografia română a fost reprezentată în prestigioasa secţiune competiționala a Festivalului de la Cannes, acolo unde toți cineaștii aspiră să ajungă. Prin selecția în cursa pentru Palme d`Or cu „Trei kilometri până la capătul lumii”, Emanuel Pârvu a devenit doar al patrulea regizor român post-2000 intrat în această ligă (după Cristian Mungiu, Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu). N-am ajuns la o concluzie fermă în legătură cu „Trei kilometri până la capătul lumii” nici după a doua vizionare. Pe de o parte, am apreciat ambițiile sale (dorinţa de a face o frescă în cheie realistă, dar cu tentă moralistă, a unei întregi societăți, pornind de la o comunitate mică) şi multe dintre ideile de mizanscenă. Pe de altă parte, m-au dezamăgit nefructificarea pe deplin a peisajului şi cvasi-absenţa comunității locale (s-a filmat în principal în celebrul sat Sfântu Gheorghe din Delta Dunării), dar şi rigiditatea unor aspecte din scenariu (construcția personajelor părinților, schematismul opoziției subînţelese dintre progresism vs. conservatorism). Cu toate acestea, cred că filmul va rămâne în timp ca unul important şi reprezentativ pentru 2024, şi asta nu doar datorită prezenței sale, valoroase, din competiția de la Cannes şi a unor calităţi certe, cât poate mai ales intuiției extraordinare a lui Emanuel Pârvu de a ataca, în esenţă, ceea ce alegerile politice de la finalul anului aveau să scoată puternic în evidență: o ruptură majoră la nivelul societăţii (şi chiar în interiorul aceleiași familii) între două viziuni diferite, chiar opuse şi aparent ireconciliabile, asupra lumii. E una din marile teme ale momentului peste tot în Occident.
Apoi, mi se pare demn de reținut „Săptămâna Mare”, al treilea lungmetraj al lui Andrei Cohn, care adaptează liber „O făclie de Paște” de I. L. Caragiale. A fost, poate, cel mai ambiţios lungmetraj românesc de ficţiune din 2024 (având premiera în secțiunea Forum a Festivalului de la Berlin). Un film puternic, solicitant şi curajos, care redă transformarea unei potențiale victime în criminal şi sondează cu răbdare nuanțele care însoțesc această prăbușire în irațional, într-un context social şi istoric – începutul secolului XX – plin de tensiuni interetnice şi interconfesionale mocnite (dar cu ecouri şi în prezent). Din păcate, din cauza unei distribuții şi a unei promovări slabe, dar probabil şi a dificultății sale (publicul pare că simte imediat asta), filmul a trecut cvasi-neobservat, deşi, în cele din urmă, a fost cam singurul titlu care s-a regăsit constant în topurile de final de an ale criticilor şi a fost comentat pozitiv.
Deşi a fost o ţintă uşoară pentru comentatori (nu e tocmai genul de film care să stârnească entuziasmul cinefililor pretențioși, din cauza construcției narative maniheiste şi a unui stil prea clasic-academic), „Moromeții 3” a încheiat un proiect artistic de trei decenii al regizorului Stere Gulea – trilogia dedicată universului literar al lui Marin Preda. E ceva înduioșător în această rezistenţă şi în această ambiţie de a da seamă, printr-o astfel de trilogie, despre o epocă grea din istoria României (o perioadă în care Stere Gulea însuşi și-a trăit copilăria şi tinerețea). Sigur, perspectiva din „Moromeții 3” e una aproape din oficiu anticomunistă, fără nuanţe care să confere o mai mare forță şi ceva mai multă credibilitate şi subtilitate narațiunii. Însă e modul unui cineast veteran (e singurul regizor încă relevant dintre numele Generației 1970) de a-şi încheia socotelile cu un trecut deloc uşor (deopotrivă în plan personal şi istoric).
Perceput de critici ca un eşec şi lansat fără ecou la începutul anului trecut, „Familiar” e un film care, în ciuda aspectului său țepos şi iritant, m-a emoționat prin îndrăzneala lui Călin Peter Netzer (fost câştigător de Urs de Aur la Berlin) de a-şi expune, fără o plasă de siguranţă prea solidă şi fără prea multă autocomplezenţă, demonii personali.
O apariție aparte în peisaj a fost „Horia”, de Ana-Maria Comănescu – unul dintre debuturile care se străduiesc să se desprindă de tradiția tematică şi stilistică a unui NCR care oricum e în disoluție de mai mulți ani şi să facă sfios cu ochiul unui public în căutare de feel-good movies. Şi e filmul unei cineaste dintr-o generaţie care a crescut cu altfel de referințe cinefile (road movies sau filme cu adolescenţi americane) şi care nu mai e dispusă să le ascundă ca pe ceva rușinos.
Dintre filmele lansate în cinematografe, ar mai merita măcar menţionate „Unde merg elefanții”, de Cătălin Rotaru şi Gabi Virginia Șarga, „Ext. Mașină. Noapte”, de Andrei Crețulescu, şi „Captura”, de Adi Voicu.
Din perspectiva prezenței internaționale, a fost un an generos, poate chiar istoric, în ceea ce priveşte cinematografia nonficțională. Filmul experimental „Maia – Portret cu mâini”, de Alexandra Gulea, a deschis anul cu o selecţie la Rotterdam. A urmat, în mai, prezența la Cannes, într-o proiecție specială, a filmului „Nasty”, documentarul biografic clasic realizat de Tudor Giurgiu, Tudor D. Popescu şi Cristian Pascariu despre Ilie Năstase. În iunie, „Triton”, primul documentar, compus exclusiv din imagini de arhivă personală, al regizoarei Ana Lungu (cunoscută ca autoare de filme de ficţiune) a avut premiera mondială la FID Marseille. În august, „Alice On & Off”, de Isabela Tent, s-a aflat în competiția de documentare de la Sarajevo, iar Radu Jude a avut două filme eseu, în proiecții non-competiţionale, la Locarno: „Opt ilustrate din lumea ideală” (co-realizat cu Christian Ferencz-Flatz), şi „Sleep #2”. Cunoscutul regizor Andrei Ujică a revenit, după mai mulţi ani, cu „TWST – Things We Said Today”, care a avut premiera mondială, la început de septembrie, la Festivalul de la Veneția, în afara competiției. Toamna a adus o selecţie pentru „O familie aproape perfectă”, de Tudor Platon, la Ji.hlava, premiera mondială a emoționantului documentar „Tata”, de Lina Vdovîi şi Radu Ciorniciuc, la Toronto, şi o selecţie pentru „Viitor luminos” (un alt film compus exclusiv cu imagini de arhivă), de Andra MacMasters, la Festival International de Film de la Amsterdam (IDFA). Doar câteva dintre ele au avut șansa unei distribuții în cinematografe. Altele vor ajunge în săli anul acesta. Iar unele vor rămâne doar cu cele câteva proiecții răzlețe prin festivaluri sau evenimente speciale din ţară. La aceste titluri se adaugă mai multe documentare care au avut parte de o intrare în circuitul cinematografelor (limitată în cazul majorității, ceva mai mare în cazul câtorva) – „Vis.Viaţă”, de Ruxandra Gubernat, „Amar”, de Diana Gavra, „Apă şi talpă”, de Mircea Gherase şi Lucian Mircu – sau doar de câteva proiecții (e încă greu cu distribuția de documentar) – „Moartea lui Iosif Zagor”, de Adi Dohotaru, „Fotografii însângerate”, de Copel Moscu, „Pelicule de familie”, de Dan Curean, „Leo Records: Doar pentru prietenii noștri”, de Ioana Grigore, „Fluturi de noapte”, de Andrei Răuţu, „Cum să fiu mort, dacă-s viu?”, de Ilinca Călugăreanu, „Între tăcere și păcat”, de Diana Nicolae, „Magnificent Sky”, de Alexandru Badea.
Nu doar că numărul documentarelor e în creştere, dar şi diversitatea lor e tot mai mare şi mai stimulantă, de la formule mainstream sau clasice, la discursuri radicale, chiar experimentale; de la producţii independente, la producţii ceva mai costisitoare; de la stilul observațional, la stiluri foarte personale sau documentare de montaj cu imagini de arhivă; de la investigarea unor realități sociale sensibile, la portrete de personalităţi sau oameni obișnuiți sau introspecții în intimitate. Acest dinamism extraordinar al zonei de documentar e probabil cea mai stimulantă transformare recentă din cinematografia română.
La capitolul filme comerciale (a treia componentă a ecosistemului), lucrurile s-au aşezat în matca lor (așa cum se întâmpla deja de ceva timp în alte industrii cinematografice europene) şi nu prea mai atrag atenția bulei cinefile (cea care s-a năpustit în 2022 să comenteze „Teambuilding”, care a fost un punct de cotitură). Însă aceste producţii și-au creat publicul lor fidel, stabilizat, în majoritatea cazurilor, la câteva sute de mii de plătitori de bilete pentru fiecare. Apar şi aici tot mai multe filme (cel puţin zece pe an; în toamnă s-au lansat aproape unul pe săptămână), așa încât e greu să ții pasul. Nu le-am văzut pe toate, dar, după cele câteva bifate totuşi, mi se pare că nivelul e încă destul de jos – e o goană după bani, faimă şi respectabilitatea dată de apariția pe marele ecran, încât nu mai e răbdare pentru o minimă căutare a unor idei interesante de cinema. A existat şi o excepţie – „Moartea în vacanţă”, de Cristian Ilișuan. Un film cu destule momente comice inspirate (chiar dacă nu şi originale), iar asta în special pentru că povestea nu s-a mai bazat doar pe personajul creat de Mircea Bravo (ca în precedentele două titluri din serie), ci şi pe alți doi protagoniști (Costel Bojog, Maria Popovici – artişti de stand-up cunoscuți), iar structura de road-movie a oferit dinamism şi a permis gândirea unor situaţii mai ofertante.