Părerea mea este că Occidentul trebuie să tragă totuși o linie, să-și facă un bilanț și să se gândească la viitor. Au fost decizii care au aparținut unei altei epoci, una în care ne simțeam foarte vulnerabili în privința terorismului. Între timp, opinia mea este că acesta a fost pus în defensivă foarte mult.
| Interviu realizat de Valentin Rupa |
Au fost alegeri, recent, în SUA. Credeți că se va menține aceeași agendă externă a aliatului nostru strategic?
Nu văd de ce relația cu Joe Biden ar merge mai rău decât cea cu Donald Trump, mai ales că, în ultimii ani de mandat ai președintelui Obama, Joe Biden a fost cel care s-a ocupat de Europa Centrală. Biden este un prieten al României. Eu am participat la toate întâlnirile bilaterale dintre președintele României, Traian Băsescu, și vicepreședintele Joe Biden, evident, atât cât mi-a permis postura de consilier prezidențial. Nu-mi fac griji că va fi mai rău, dimpotrivă, cred că va fi mai bine, și vă spun și de ce: forța relației bilaterale a fost dată de interacțiunea extrem de bună a unor ministere importante ale României cu agențiile similare americane. Când vorbim de această relație bilaterală, în primul rând discutăm de cooperarea în zona de securitate națională, iar asta înseamnă cooperarea foarte bună dintre Ministerul Apărării Naționale și Pentagon.
În toamna acestui an, am avut un moment de vârf în relația noastră bilaterală. Adică Statele Unite ale Americii să îi invite la Washington pe ministrul Apărării și pe ministrul Economiei, pentru a semna un document care vorbește despre următorii zece ani, asta este o simbolistică foarte importantă. În plus, acel document vorbește și despre Marea Neagră. Nu sunt multe documente americane importante în care angajamentul sau măcar interesul față de Marea Neagră să apară atât de clar formulat. Dacă, în trecut, nu am simțit că SUA ar avea o politică foarte clară legată de această zonă de securitate, acum avem acest document. Deci astăzi este mai ușor de conturat importanța strategică a României pentru Statele Unite ale Americii. Așadar, nu văd de ce, cu Joe Biden, România ar avea mai puțină deschidere la Casa Albă.
Mai este un aspect prin care această schimbare de administrație la Washington impactează direct România. Mă refer la armistițiul din Afganistan, încheiat cu talibanii. Sunt multe păreri pro și contra, dumneavoastră cum vedeți situația?
Donald Trump a avut și decizii de politică externă înțelepte. O decizie remarcabilă a fost, de exemplu, depășirea impasului complicat reprezentat de relațiile Israelului cu unele state arabe. Acesta va fi un element modelator, în bine, al Orientului Mijlociu, pentru următorii câțiva ani. Ei bine, pe lista aceasta a deciziilor bune eu aș trece și această retragere din Afganistan. Părerea mea este că Occidentul trebuie să tragă totuși o linie, să-și facă un bilanț și să se gândească la viitor. Au fost decizii care au aparținut unei altei epoci, una în care ne simțeam foarte vulnerabili în privința terorismului. Între timp, opinia mea este că acesta a fost pus în defensivă foarte mult. Este foarte greu să vorbim de o victorie împotriva teroriștilor, pentru că ei tot timpul vor avea voință și vor găsi și oportunități să rănească societatea occidentală, dar ei nu mai sunt în postura în care au fost altădată, așa cum a fost ISIS, de exemplu, de a ține ocupate teritorii, de a opera atacuri pe scară largă. Și al-Qaida și ISIS au fost reduse la nivel de celule care, repet, vor continua să rănească Occidentul, dar nu mai pot crea acel nivel ridicat de pericol, așa cum a fost acum 15-20 de ani.
De altfel, se și vede că, ușor-ușor, problema terorismului intră într-un plan secund, planul principal fiind ocupat, din nou, ca și altă dată, în istoria relațiilor internaționale, de această competiție dintre cei foarte puternici din punct de vedere militar, în primul rând: SUA, China și Rusia. Epoca s-a schimbat, acum securitatea națională se joacă acasă, avem amenințări în zonă. Eu cred că în continuare putem ajuta diplomatic societatea afgană să se dezvolte, putem fi parte din eforturile comunității internaționale, dar cred că, din punct de vedere militar, este timpul să ne aducem soldații acasă, pentru că securitatea trebuie văzută altfel.
Ce criterii au dus la prezența militară înaintată adaptată, în Zona Mării Negre, spre deosebire de prezența NATO întărită, la Marea Baltică? Ce reprezintă prezența trupelor americane în România?
În mod clar, asta este o problemă pentru România. Există o diferență de abordare între ceea ce NATO a conceput pentru partea de nord a flancului – Polonia, țările baltice – și sud. Oricât am fi de aliați, tot rămâne o zonă de competiție națională în a influența acțiunea NATO într-un sens sau altul. În schimb, NATO a judecat lucrurile rațional, pe de o parte, plecând de la ideea că țările baltice și Polonia sunt mai expuse militar decât România, pentru simplul fapt că ele au fie o graniță cu Rusia, fie sunt în apropiere de entități ușor de manevrat de către ruși, cum este Belarus. Noi nu avem graniță comună cu rușii, doar împărțim Marea Neagră cu ei. Tot felul de operații de tip hibrid sau operații militare clasice, pe care ei le-ar putea dezvolta peste frontieră (cum s-a întâmplat și în Ucraina, când a început conflictul armat din Donbas), nu le pot face în privința României sau a Bulgariei. Pe de altă parte, tocmai pentru că ei simțeau mai bine acest pericol existențial, balticii și polonezii s-au mobilizat în a influența NATO în folosul lor, iar aici este un lucru de discutat.
Noi am lăsat acest joc al favorizării zonei de nord a flancului să se dezvolte, prin faptul că nu am tratat situația ca pe o amenințare existențială, nu am utilizat aceleași instrumente de lobby și nu am avut argumentele pregătite, așa cum au făcut balticii și polonezii. Dar începe să se contureze din ce în ce mai clar, pentru viitorul securității continentului nostru, că Marea Neagră a devenit epicentrul confruntării dintre Rusia și Statele Unite ale Americii – sau poate Rusia și unele țări europene.
Turcia este un aliat care, deși creează probleme, rămâne unul important, mai ales prin puterea armată. Cum ați descrie relațiile diplomatice dintre țara noastră și Turcia? Și vă întreb în contextul în care turcii par să aibă o relație mai degrabă de cooperare cu Federația Rusă, în războiul dintre Armenia și Azerbaidjan par să-și fi delimitat sfere de influență.
Când vine vorba de Turcia, Rusia și conflictul Nagorno–Karabah, Caucazul este o zonă în care, dincolo de unele semnale politice, NATO nu a avut nimic de spus și, ca atare, implicarea Turciei în gestionarea situației de acolo a lăsat Alianța indiferentă. De altfel, Occidentul în ansamblul său nu a contat în reglementarea actualei faze de conflict. Pentru că acest conflict nu este rezolvat definitiv, nu este stins. Este un conflict din nou înghețat, un conflict reînghețat – cred că ar putea fi o categorie nouă de conflicte. Armenia a pierdut din teritoriu (deci a pierdut această fază de comunicare militară), Azerbaidjanul este, clar, unul dintre câștigători, Rusia este, de asemenea, unul dintre câștigători, iar Turcia câștigă cel puțin în ceea ce privește relația cu Azerbaidjanul. Deci avem un conflict cu un învins și trei câștigători.
Revenind, înțeleg că este foarte multă preocupare față de Turcia, una generată de Turcia însăși, dar până una-alta, eu nu cred că turcii au rupt acel elastic al loialității față de NATO.
Loialitatea, în relațiile internaționale, are o anumită flexibilitate, este ca un elastic. Fiecare țară, rând pe rând, și SUA, și Franța, și Turcia acum, și Grecia în trecut – într-un alt context –, și Ungaria astăzi au tras de acest elastic al loialității, dar important este să nu-l rupă.
În ceea ce privește Republica Moldova, cum se raportează sau ar trebui să se raporteze România și/sau NATO la parcursul ei pro-occidental?
Să ne înțelegem bine, nu putem discuta de parcurs NATO pentru o țară care nu vrea în NATO. Oficial, Republica Moldova adoptă o politică de neutralitate, deci NATO nu este o opțiune, cel puțin din punctul de vedere al apartenenței la Alianță. Republica Moldova este un partener al NATO, un partener cu perioade mai bune sau mai slabe de cooperare, dar, în momentul de față, NATO nu se numără printre obiectivele majore ale Republicii Moldova, așa cum și le-a definit ea. Obiectivul declarat și care se regăsește și în documente este cel al unei eventuale aderări la Uniunea Europeană. Acum, schimbările de la Chișinău sunt remarcabile, pentru că Maia Sandu este un personaj remarcabil. După aproape 29 de ani, ea este primul lider de tip occidental pe care îl are Republica Moldova, țara are un lider care nu este deloc un „homo sovieticus”. Maia Sandu este un lider cu pregătire occidentală, a lucrat, a avut o prestație foarte bună și s-a remarcat în Occident, iar acesta este un lucru remarcabil.
În plus, Maia Sandu a devenit președinte al Moldovei în special prin voturile diasporei. Deci aceeași diasporă din Vest, care, ca și în cazul României, vrea să lege țara de Occident. Sper ca și noi să ne grăbim să legăm Republica Moldova de Occident, prin România, energetic și cu ajutorul infrastructurii de transport. Acestea sunt evoluții pe care Bucureștiul nu poate decât să le salute, pe care trebuie să le sprijine, cum a făcut și până acum.
Miza cea mare a Republicii Moldova, acum, este consolidarea ei ca stat. Am sentimentul că este cel mai fragil stat dintre cele desprinse de Uniunea Sovietică. Cel mai mare obstacol împotriva apropierii Republicii Moldova de Uniunea Europeană este prăbușirea ei ca stat. Sper ca Maia Sandu să scoată țara din această prăbușire imternă și sper ca România să identifice acele politici care să sprijine acest efort al noii conduceri de la Chișinău.
În contextul retragerii SUA din mai multe tratate internaționale și al intrării în prim-plan, pe scena lumii, a Chinei (în special cu tehnologia 5G și cu Pactul Regional Economic recent semnat sub bagheta Chinei), cum se vede Uniunea Europeană și ce opțiuni are pe masă România?
Depinde cum se va purta marele joc al reașezării globale. Dacă jocul se poartă pe zona economică, UE are statutul de mare putere și, alături de SUA și China, va conta. În acest scenariu, Rusia nu ar avea nimic de spus, evident. Tocmai pentru că rușii își înțeleg foarte bine vulnerabilitățile pe zona economică, ei vor ca jocul să aibă în centru puterea militară, unde UE nu ar avea nimic de zis.
Este exclusă posibilitatea unei armate europene?
Nu este exclusă, dar va dura, ar cere timp, pentru că nu există elemente mai naționale decât armata și colectarea de taxe. Nu văd, în acest moment, statele UE să fie dispuse să negocieze pe vreunul dintre aceste instrumente.
Pentru UE este important, în primul rând, să fie viabilă din punct de vedere politic și economic – deci ieșirea din impasul care exista dinainte de pandemie, dar pe care această criză internațională l-a accentuat.
Iulian Fota este directorul Institutului Diplomatic Român și a fost consilier prezidențial pe probleme de securitate națională în perioada 2009-2014.