În numărul trecut al Revistei Cultura, Atelierul de Analiză a Mentalităților și Ideilor Contemporane a abordat subiectul „soft power”, sub îndrumarea Corinei Taraș-Lungu, dintr-o perspectivă socio-culturală. De data aceasta, vom aborda latura politico-militară sau, mai bine spus, cea geostrategică, a acestei problematici.
La sfârșitul anilor ’80, Joseph Nye (profesor universitar la Harvard) a fost cel care a introdus, în studiul relațiilor internaționale, conceptul de „soft power”. Dacă „hard power” înseamnă folosirea forței (fie ea militară sau sub formă de sancțiuni economice) ca politică externă, Nye aduce în discuție, spre sfârșit de Război Rece, importanța persuasiunii, a narativelor convingătoare, a ordinii internaționale bazate pe reguli, reguli stabilite de comun acord. Dar zidul Berlinului a căzut și iată-ne acum, după mai bine de 30 de ani, într-un tablou cu mult mai complex decât cel desenat de „Cortina de Fier”.
Este, totuși, bine de luat în calcul modul în care această expresie, folosită inițial de Winston Churchill, în celebrul său discurs din 5 martie 1946, încă își mai face auzite ecourile pe scena internațională de astăzi. Unii istorici ruși, printre care Vladislav Zubok, plasează începutul Războiului Rece în perioada imediat următoare acestui discurs. De atunci și până la implozia URSS, lucrurile erau destul de clare pe scena lumii: nu se putea decât fie de o parte, fie de cealaltă parte a Cortinei.
Odată cu încheierea anului 1989, lumina începea să vină de la Vest. A urmat, fără niciun dubiu, apogeul „soft power”-ului transatlantic. Stau mărturie imaginile cu cozile la intrarea în primul restaurant McDonald’s deschis în Moscova, cu puțin înainte de căderea URSS. De la mâncare, la filme și muzică, până la realitățile geopolitice, Statele Unite ale Americii au dominat lumea, folosind cei trei piloni identificați de Joseph Nye în explicarea conceptului de „soft power”: valorile politice, cultura și agenda externă. În acești ani, extinderea NATO și a Uniunii Europene spre Est, organizațiile și tratatele internaționale, respectarea drepturilor omului și a ordinii constituționale, grija față de mediu, toate au fost dirijate de SUA. Lumea părea să tindă tot mai sigur spre acea îndelung râvnită „ordine internațională bazată pe reguli stabilite de comun acord”.
Nu mai e ce-a fost
În ultima vreme, însă, aproape din senin, au apărut tot soiul de clivaje în această ordine, care poate fi descrisă oricum, numai ca fiind „de comun acord” nu. Pe de o parte, au recăpătat popularitate idei xenofobe, susținute și promovate de partide preocupate de câștigarea ușoară a popularității electorale, în contextul crizei imigranților din zonele de conflict. Această criză este cea care a pus Turcia în centrul preocupărilor întregii Europe, în special ale Germaniei și Franței, țările-destinație pentru oamenii care fug din calea războiului. Pe de altă parte, susținătorii suveranismului nu se mai regăsesc ca parteneri de discuție cu adepții globalismului, pe fondul propagandei de tip naționalist, cu scop destabilizator pentru ordinea occidentală, propagandă venită dinspre Rusia prin actori statali sau non-statali – fie că vorbim de comunicarea diplomatică, fie că ne referim la diverși agenți de influență, troli sau așa-numiții „idioți utili” (adică politicieni sau influenceri cu o agendă populistă, care nu au neapărat legături cu guvernul Federației Ruse), mesajul ultim venit dinspre Rusia a fost același: Uniunea Europeană și NATO, controlate de „puteri oculte”, își vor aliații cu capul plecat, în numele unui închipuit plan secret de conducere a lumii sau al vreunei alte conspirații.
Lumea occidentală, așadar, se îndepărtează tot mai mult de acel „comun acord” și pare să fie tot mai evident divizată între viziunea puternic suveranistă și cea puternic globalistă. Pare să nu mai existe nicio cale de mijloc în Vest, cu atât mai mult cu cât SUA s-au remarcat, în ultimii ani, printr-o serie de retrageri din tratate internaționale (militare, nucleare, economice, privitoare la sănătate sau la domeniul climatic). Așa cum spunea Dan Dungaciu într-un interviu acordat nu demult Revistei Cultura, „«soft power» -ul nu mai este ce era”.
În Asia de Sud-Vest (Siria, Iran), unii aliați NATO au interese care coincid parțial cu cele ale Federației Ruse, pe fondul dependenței de gazele de acolo. În Caucaz, Turcia și Rusia par să se sprijine reciproc în delimitarea sferelor de influență, în contextul conflictului încă nesoluționat pe deplin dintre Armenia și Azerbaidjan. Cu concursul statelor din Asia de Sud-Est, China capătă noi valențe pe scena economică a lumii: recent, a pus umărul la formarea celui mai mare bloc comercial din lume, care cuprinde 15 țări. Sub pretextul revenirii din criza provocată de pandemie, China comunistă a reușit să atragă în Pactul Regional Economic Comprehensiv (PREC) 10 state din Orientul Îndepărtat, printre care și parteneri ai Occidentului, precum Coreea de Sud și Japonia. Excepția notabilă o reprezintă India, care, deși a participat la negocieri, nu a aderat la PREC. În schimb, s-au alăturat Pactului și Australia și Noua Zeelandă. Nu mai târziu de 2017, Statele Unite ale Americii se retrăgeau dintr-un tratat economic asemănător, dar rival – Parteneriatul Trans-Pacific.
În ceea ce privește Uniunea Europeană, de cealaltă parte a lumii, organizații regionale par să contravină tot mai evident parcursului european cu care ne-am obișnuit, fără referire doar la Grupul de la Vișegrad (Cehia, Ungaria, Polonia și Slovacia). Recent, Inițiativa Celor Trei Mări (I3M – organizație ce reunește 12 state – printre care și România – din teritoriul cuprins între Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică) a căpătat amploare prin sprijinul economic acordat de SUA. Acest sprijin financiar pentru I3M, anunțat recent de secretarul de stat Mike Pompeo ca fiind în valoare de un miliard de dolari, vine să combată în special influența chineză asupra rețelelor de date 5G din această parte a Europei, deși în vestul bătrânului continent există de mult timp o colaborare cu China în domeniul infrastructurii, în general. În plus, conductele de gaze TurkStream și Nord Stream divizează și mai mult întreg Occidentul, cel mai mare importator de gaze rusești fiind și țara cu cea mai puternică economie europeană, Germania. Iar o alternativă energetică viabilă întârzie să apară.
În acest tablou generic, democrația americană pare să-și erodeze tot mai mult din soft-power, iar golul lăsat de neimplicarea Americii pare să fie umplut cu democrație de tip chinezesc.
„Ocazia, iar nu cauza”
Când s-au produs toate aceste rupturi? Unii analiști ai University of Southern Californa spun că odată cu narațiunile de tipul „America first”. Când cea mai puternică țară din lume, cu cea mai influentă cultură pentru mentalitățile contemporane, promovează fățiș astfel de mesaje, celelalte state nu pot decât să urmeze exemplul. Desigur, în politicile externe, toată lumea era oricum conștientă de regula nescrisă potrivit căreia, în negocierile internaționale, interesul național este cel care primează. Dar nimeni nu a verbalizat-o până la Donald Trump – sau, cel puțin, nu cu atâta vehemență. Au luat amploare imediat „mișcări” precum Brexitul sau iliberalismul lui Viktor Orban, o viziune care a prins și la alte țări europene, un curent enunțat aproape „verde-n față” de V. Orban drept unul etatist și anti-capitalist, în discursul său susținut în localitatea Băile Tușnad, din vara lui 2014 – un discurs presărat din plin și cu elemente de natură politico-religioasă, de altfel. „Iliberalism” nu este un termen nou. El circula încă din anii ’90 în analizele politologilor, dar a fost nevoie de premierul maghiar pentru ca acest termen să devină seducător – și de Donald Trump pentru ca iliberalismul să devină un fenomen.
Am putea spune, parafrazându-l pe Nicolae Bălcescu, că Donald Trump a fost „ocazia, iar nu cauza” acestui shift în mentalitatea geopolitică.
Înainte de Trump, SUA erau la apogeul multiculturalismului lor – cu un președinte de culoare, care milita pentru toleranță, pentru grijă față de mediu și pentru echilibru în conflictele locale (reci sau calde) din diferite părți ale lumii, exportul de mentalitate al SUA nu putea să fie decât pro deschidere și acceptare, fie că vorbim de minorități etnice, minorități sexuale ori confesionale. SUA și, în general, lumea occidentală își formaseră, pe de altă parte, un „substrat” tăcut dar opozabil, devenit, în timp, o majoritate. Dacă în epoca Obama „era rușine” să spui că ești homofob sau că nu vrei străini la tine în țară, în epoca Trump, această rușine lipsește. Acest om de afaceri, cunoscut din reality-show-ul „The Apprentice” pentru stilul său vocal („you’re fired!”), nu doar că nu a dat dovadă de reținere, dar chiar și-a făcut temă de campanie din menținerea în afara granițelor a străinilor, din dezvoltarea industriei, în dauna mediului, la fel cum nu a avut vreo reținere nici în a jigni membri marcanți ai comunității LGBT (vezi conflictul cu Rosie O’Donnel). Și – supriză! – i-a mers.
Între timp, se conturează tot mai clar, la orizont, epoca Biden.
Ce mai face România?
Aceasta este întrebarea la care vom încerca să răspundem, în contextul internațional schițat mai sus, în cadrul acestui dosar realizat sub egida Atelierului de Analiză a Mentalităților și Ideilor Contemporane.
Din punct de vedere geostrategic, marele nostru merit de până acum a fost că România nu a trecut, după 1989, printr-o criză identitară. Toate forțele naționale, fie politice, fie din societatea civilă, au fost și pro-SUA, și pro-UE. Astăzi, în contextul în care politicile europene nu mai sunt mereu conforme cu politicile SUA, acest merit este pe cale să devină un punct slab în orientarea noastră externă.
Astăzi, este clar, România rămâne unul dintre cei mai stabili aliați NATO de la Marea Neagră, cu participări însemnate în teatrele de operații și cu o dependență scăzută față de gazele livrate din Federația Rusă. În format bilateral, cu SUA a fost semnată celebra „foaie de parcurs” pentru următorii 10 ani, document ce reglementează cooperări de nivel strategic atât în domeniul apărării (cu implicații în infrastructură), cât și în cel energetic.
În ceea ce privește UE, România ocupă locuri tot mai vizibile în trasarea politicilor comune. Un exemplu este Summitul de la Sibiu de anul trecut, când liderii întregii Uniuni au decis parcursul strategic comun pentru perioada 2019-2024.
Însă, dacă în anii 2000 exista un consens, larg acceptat de politologi, că soluția ideală în relațiile internaționale este „smart-power” (o combinație dintre „soft” și „hard”, adică intervenția în forță acolo unde este nevoie, fără a neglija importanța parteneriatelor și alianțelor internaționale), iată că, după aproape 20 de ani, acest mod de lucru pare să-și fi atins apogeul, poate tocmai din cauza acestor încrengături de alianțe, în care conjunctura pare să surclaseze stabilitatea pe termen lung.
Ce urmează?
Referințe:
1. Interviul acordat de Dan Dungaciu Revistei Cultura poate fi accesat aici: https://revistacultura.ro/2020/dan-dungaciu-geopolitica-pandemiei-a-revelat-o-cu-totul-si-cu-totul-alta-scena-pe-care-se-desfasoara-jocul/
2. Raportul pentru anul 2019, legat de „soft power”, realizat de Centrul de Diplomație Publică al University of Southern California, poate fi accesat aici: https://softpower30.com/wp-content/uploads/2019/10/The-Soft-Power-30-Report-2019-1.pdf. La elaborarea acestui raport, au participat specialiști în domeniu, inclusiv Joseph Nye, cel care a introdus, în anii ’80, termenul „soft power”, în studiul relațiilor internaționale.
3. Discursul premierului maghiar, Viktor Orban, susținut în vara anului 2014, în localitatea Băile Tușnad, unde a vorbit despre politicile iliberale, poate fi accesat aici: https://budapestbeacon.com/full-text-of-viktor-orbans-speech-at-baile-tusnad-tusnadfurdo-of-26-july-2014/
Pingback: România și noua ordine internațională – Cultura