Am discutat despre avangardă la un curs opțional și am primit întrebarea de ce printre reprezentanții acestei spectaculoase mișcări artistice nu se numără nicio femeie, fiindcă trecusem în revistă doar cele mai cunoscute nume, toate de bărbați. Mi-am cerut scuze și am pus imediat două scriitoare despre care știam: Mina Loy și Céline Arnauld, ambele „figuri uitate” ale avangardei europene de la începutul secolului al XX-lea. Despre Mina Loy, într-un volum consacrat avangardei, Andrei Codrescu spunea: „dacă ar fi demonstrat mai mult interes în tratarea poeziei sale, ar fi fost mai influentă decât Ezra Pound și T.S. Eliot și ar fi vindecat cu versul ei cosmic, dar amărui-ironic, prăpastia care s-a creat mai apoi în poezia americană între poundieni și eliotieni, o prăpastie care devine, cu trecerea timpului, tot mai largă”. Despre Céline Arnauld, poetă suprarealistă de origine română și apropiată de cercul dadaist de la Paris, inițiatoare a unui „program proiectivist”, cercetătoarea Iulia Dondorici a afirmat că a fost destul de devreme marginalizată și prezentă doar în note de subsol și paranteze, în pofida inteligenței ei și a originalității frapante a operei. Probabil este foarte mare obișnuința noastră, este mai greu de evitat comoditatea de a reproduce informația preluată din literatura școlară, din programe și manuale, făcute la rândul lor după istoriile literare consacrate, mai vechi sau mai noi. La început nici nu observăm, apoi continuăm cu ce știm deja ca fiind sigur, uneori doar din lipsă de timp, ignorând prejudecăți, lacune, idiosincrazii ale altora pe care ni le-am însușit cu entuziasm la un moment dat din „tradiție”.
Cum la 14 noiembrie se împlinesc 150 de ani de la nașterea Iuliei Hasdeu, m-am gândit la exemplul acestei fete geniale și la ratarea destinului ei artistic cauzat de moartea prematură. Mai întâi, este exemplară fiindcă de foarte multe ori se afirmă (și se crede probabil de și mai multe ori) că femeia are multe calități, dar clar este incapabilă de geniu (concept romantic, însușit însă de mulți intelectuali bărbați), care rămâne în viziunea multora apanajul masculin. Ca și cum profunzimea, intuiția, gândirea unei femei sunt incapabile de anvergură, iar calitățile ei, chiar recunoscute, nu pot egala cunoașterea majoră, țin mai cu seamă de viețuire și eventual de râvnitele energii sexuale. Prejudecata este larg răspândită pentru domeniul umanist și cel legat de filosofie, dar mai cu seamă pentru științele exacte, precum matematicile superioare și noile tehnologii. Abia în ultimele decenii au început să circule nume feminine în jurul marilor premii și al unor descoperiri. De asemenea, apar în spațiul public documentare și cărți și articole despre personalități feminine ca Milena Marić, prima soție a lui Albert Einstein, la rândul ei fiziciană și minte sclipitoare, care a luptat să fie primită în universitățile vremii, dominate de bărbați; contribuția ei științifică, matematică, la cercetările celebrului soț a fost recunoscută de Einstein însuși.
O altă idee care reverberează din destinul tragic al Iuliei Hasdeu se regăsește tragic-ironic într-un motto al vieții ei scurte și atât de promițătoare: „voi reuși prin mine însămi” – un crez al încrederii în propria valoare și unul etic în egală măsură. Nici genialiatea și nici crezul nu i-au fost de folos în lupta cu fatalitatea, cu propriul trup și cu medicina timpului. Atât de greu se realizează acest „prin mine însămi”, încât riscă să fie uitat de înseși femeile care vor „să reușească”. Nu are rost să exemplificăm cu false și vane „succese” sociale clădite pe cu totul alte criterii decât propriile forțe, propriile intuiții, corectitudine și profesionalism, sunt destule. Vinovate de uitarea acestui „prin mine însămi” pot fi educația, contextul, presiunea socială, dorința de izbândă facilă, regulile vechi ale lumii bărbaților folosite acum pe dos și multe altele.
Cred însă că, mai ales pentru cei foarte tineri, crezul etic al Iuliei Hasdeu și reverberația unui geniu feminin pot fi inspirație pentru întreaga viață.