Irina Vasile
Dorințe simple Uneori bărbații nu-și doresc altceva Decât o femeie fără pretenții, fără întrebări, fără atitudini împotriva Părerilor lor. “Yes, boss!” Biete păpuși aranjate și îmbrăcate frumos, Cu privirea și sufletul plecate În fața măreției teoretice inspirate De ei. Chiar și când nu este cazul. Un fin echilibru între mândrie, încăpățânare și determinare, smerenie, a întoarce obrazul, Frumusețe neîntreruptă, Izvorâtă Din a vrea să faci toate treburile casei, Sărind grațioasă pe tocuri într-un picior pe marginea angoasei, Cu copiii în brațe, cumpărăturile pe degetul mic, Cu fruntea senină, nelăsând nimic Să te doboare. Și femeile au dorințe imposibile, în mod cert. Însă niciodată un bărbat nu a fost atrăgător fiind nehotărât, creând un context incert Nici măcar pentru o proastă. Poate că toate ne tragem din aceeași coastă, Dar mintea și sufletul, focul interior Ne fac diferite, și poate că nu ar trebui să conteze numai ce se vede la exterior… Despre compasiune Cât de mare e distanța de la indiferență la compasiune? Cât de greu să-i fie celui de lângă tine Ca o vorbă bună din suflet să-i poți spune? Când două inimi se găsesc una lângă alta Sigur se simt cumva între ele, însă mintea Începe sa emită judecăți de valoare În care celălalt e cumva nedemn, ori a comis o eroare, Și în loc să fim suflete de lumină și să alinăm Suferința din spatele comportamentului nedemn, Ne complacem în cârcoteli, și la un semn Devenim un fel de roboți, Pentru care e o slăbiciune să ai bun-simț, milă, omenie, și de parcă am avea roți, Fugim din calea singurei soluții care vindecă. Singuri între inimi flămânde de iubire punem piedică… Vis de iarnă Vântul strânge în dâre subțiri stolurile rare de fulgi Măturând zăpada de pe sticla trotuarelor Și aruncând-o către geamul meu înghețat. De parcă mi-ar aduce vești de la tine, Deschid fereastra și las vântul să-mi răvășească părul, Cu degete de zăpadă, Să-mi cuprindă tâmplele cu mâinile tale… Dincolo de umbrele mișcătoare ale cerului, Caut un vis care-mi scapă, Ca o imagine stinsă în fundul unei oglinzi. Îmi forțez mintea să ne vadă pe amândoi fericiți, Dar lacrimile mă orbesc, Și fulgii se amestecă cu plânsul, Și ninge peste zâmbet și obrajii mei roșii. Inima îmi spune că suntem și vom fi și peste ani împreună. Și atunci visul mă găsește el pe mine, Și îmi arată că inima nu greșește niciodată.
Irina Vasile este licențiată în Litere (Universitatea Al. I. Cuza Iași, 2002) și în Economie (Academia de Studii Economice București, 2010). Lucrează într-o companie multinațională franceză în domeniul afacerilor reglementare și Market Access. Arii de interes: proză și poezie, eseistică, memorialistică, educație, psihologie și dezvoltare personală, psihanaliză.