Căsniciile transformate în audiții pentru infern, jocurile sadice ale umilirii, hedonismul disperat al marginalității, eterna reîntoarcere a sechelelor post-decembriste, cultul șomajului – toate acestea formează ecosistemul unui romancier care și-a adjudecat un loc inconfundabil nu doar în literatura română, ci – pentru cine se va speti vreodată să-l integreze într-o antropologie culturală – și-n imagologia democrației românești.
Brand-ul Aldulescu reprezintă un depozitar etnografic al lumpenproletariatului nostru capitalist. Dacă Radu Aldulescu ar fi lucrat într-o corporație, probabil c-am fi avut în prezent o „Groapa” a corportatismului, acel mult așteptat roman cu „R” mare despre acest segment exploatator de pe piața muncii care-și propagă efectele în rata depresiilor, divorțurilor și natalității. Există un punct de observație neclintit și amețitor pe care Flubert l-a descris astfel în corespondența sa: „Stau cu privirea plecată peste spumele putregaiurilor din suflete.” Asta face și Radu Aldulescu de-atât amar de vreme, cu răbdarea și rigoarea unui speolog. A orbit încă? Încă nu.
Un război împotriva coincidențelor
Ce rol joacă cel mai recent roman al său, „Drumu-i lung, căldura mare”, în ceea ce știam până acum despre literatura lui Aldulescu? În opinia mea, e un soi de moment de cotitură, cel puțin sub raport compozițional. Adie un je ne sais quoi atâțător. Cu un tact de-a dreptul postmodern – rara avis dacă ținem cont de antipatia scriitorului față de jonglerii experimentale – Radu Aldulescu creează un roman-clepsidră. Atât ca formă narativă, cât și ca densitate temporală. Într-o cupă a clepsidrei o avem pe Florența, iar în cealaltă pe Daniel Elefterescu, fiecare izolat în propriul timp circular. Între cele două personaje, Radu Aldulescu, ca orice om care crede în Dumnezeu, dă un război împotriva coincidențelor, trasând o urzeală exuberantă de întâmplări care va culmina, în gâtul subțire al clepsidrei, cu întâlnirea dintre Florența și Daniel. Pregătiți-vă de impact, pregătiți-vă de spectacol. Nu voi comite un spoiler, cumpărați romanul.
Un maestru al stilului indirect liber
Numai criticii, istoricii și teoreticienii literari văd istoria literaturii ca pe-o ordine ce poate fi grupată, să zicem, generațional. Pentru un romancier, toate astea pier în momentul scrisului, ficțiunea operează cu un haos domesticit al dedublărilor, o frază își poate extrage simultan seva dintr-o întreagă istorie universală a literaturii. Bunăoară, veți găsi în acest roman fragmente în care Aldulescu pornește cu explozii de realism barbian și sfârșește bară la bară cu André Gide, într-o sinergie desprinsă parcă din „Falsificatorii de bani”, considerat de R.M. Albérès în „Istoria romanului modern” ca fiind piatra de hotar a dislocării povestirii în literatură. Dislocare prin ce? Păi, asemeni fervorilor aldulesciene, prin „dezordinea emoționantă a vieții, unde totul începe, unde nimic nu se termină” (Albérès). De asemenea, ochiul pasionat de istorie literară mai poate urmări în acest roman și efervescența unei… diplomații în scriitura lui Aldulescu. Mă refer la felul în care coabitează două dogme aparent ireconciliabile: dogma flaubertiană, adică „fanatismul «adevărului» și «realului»”, ca să-l citez din nou pe Albérès, una dintre cele mai influente dogme ale romanului realist, și alegorismul negru din romanul cavaleresc, una dintre fantasmele cele mai puternice ale romanului modern. În romanele lui Aldulescu există o vrajă castelană în relațiile de putere și-n prăbușirile demoniace ale personajelor.
Un tic irepresibil atunci când iei contact cu fiecare nou roman al lui Radu Aldulescu este acela de-a cotrobăi prin una dintre mărcile sale înregistrate: stilul indirect liber, pe care Aldulescu l-a particularizat dându-i o agilitate de-a dreptul fenomenologică. Cunoaște de-a fir a păr toate tertipurile acestui discurs, este un maestru al stilului indirect liber și oricât de des l-ar folosi, încă îi găsește noi și noi resorturi de prospețime.
Da, un roman de neratat. Unul în care Aldulescu, parcă mai mult decât în precedentele, ține toți așii tehnico-tactici la vedere.
„Domnule Daniel Elefterescu, mă scuzați, nu vă uitați la mine așa mirat. Vă știu dintr-un film documentar care mi-a plăcut foarte mult și aș vrea, aș vrea… Este leit cel din film și din fotografia de pe net și totuși sunt perfect conștientă că n-are cum să fie una și aceeași persoană. Fotografia a fost făcută când omul din fața mea, care pare de cincizeci și ceva de ani, nu se născuse încă. N-aș avea însă cum să uit certitudinea care mi s-a fixat privind fotografia zi de zi, cu o stăruință frizând demența, o certitudinea valabilă, iată, și pentru cel din fața mea: o figură de aer, de vânt, aparținând unui om mult mai tânăr sau mult mai bătrân decât ai fi în stare să apreciezi la prima vedere.”
Fragment din romanul „Drumu-i lung, căldura mare” (Editura Litera, 2021)