Fragment din romanul Galeristul
După ce s-a dus Roxana în dormitor, am stat o vreme întins pe canapea, cu ochii în tavan. Din când în când, era luminat, în trecere, de farurile mașinilor. Brusc imaginea sânilor Mirelei, vocea ei, mireasma pielii, toate au pălit în memoria mea. Prin fața ochilor mi-a trecut pentru o clipă imaginea chipului inexpresiv al Mirelei și senzația provocată de privirea aruncată din Bentley. Am închis ochii și m-am gândit la Roxana. Mi-am repetat în gând, de nenumărate ori, tot ceea ce a spus ea. Cu ochii închiși, ascultam pulsațiile trupului meu. Aș putea să mă schimb și trebuie să fac lucrul acesta.
Încă nu știam dacă voi avea suficientă putere să am grijă de Roxana și de copii de acum încolo. Începusem să tremur din tot corpul și de-abia mai respiram. Cineva se chinuia să îmi aranjeze celulele și istoria personală în altă ordine. Am tras aer în piept și m-am scufundat în adâncurile conștiinței. M-am îndreptat spre fund, dând puternic din brațe, și acolo m-am agățat cu ambele mâini de un bolovan cu chipul meu. Bolovanul era atât de alunecos de parcă se apăra împotriva unui intrus. Timpul a început să se scurgă invers, s-a întors, s-a prăbușit peste mine și și-a revenit la normal. Lumea s-a lărgit la infinit și, apoi, s-a micșorat. Multe imagini distincte din trecut – imagini și-atât – s-au apropiat tăcute de mine, ca niște meduze, ca niște suflete plecate din trup. Nu le-am aruncat nicio privire. Dacă le-aș fi acordat atenție, fie și numai o clipă, s-ar fi umplut de sensuri. Sensul s-ar fi agățat de timp, iar timpul m-ar fi silit să mă arunc în fața primului tramvai. Mi-am blocat mintea, lăsând tot ceea ce se întâmpla să treacă pe lângă mine. Nu-mi dau seama cât de mult timp am rămas așa.
Când am ieșit la suprafață și am deschis ochii, respirând în sfârșit în liniște, mi-am dat seama că s-a crăpat de ziuă. Am decis să mă ridic de pe canapea, am intrat în bucătărie și mi-am făcut o cafea. M-am așezat la masă și m-am uitat pe fereastră, atent la cum se luminează clipă de clipă. Nu mai văzusem de mult zorile. La un capăt al cerului, apărea o linie albastră care se împrăștia, încet, la orizont, la fel ca cerneala pe o foaie de hârtie. Părea un albastru format din toate nuanțele de albastru din lume. Mi-am rezemat coatele de masă și am ciulit urechile: nu se auzea nimic. Nu se auzea absolut nimic. Când va apărea soarele la orizont, albastrul acela va fi înghițit de lumina obișnuită a zilei. În timp ce îmi beam espressoul, aveam senzația ciudată că nu eram eu însămi. Era ca și cum, în timp ce stătusem pe canapea, cineva m-ar fi dezmembrat piesă cu piesă, apoi m-ar fi reconstruit în mare grabă la loc, dar într-un mod greșit. Senzația de alienare pe care o simțisem în mine dispăruse complet. Mi-am întins corpul și mi-am îndoit brațele și degetele. Totul era normal. Transpirasem la subsuori, dar, în rest, totul era ca înainte.
Îmi voi duce mai întâi copiii la grădiniță și apoi voi merge, probabil, la sala de forță, ca de obicei.
Am intrat în baie și mă uitam la mine în oglindă; mi se părea că sunt cel dintotdeauna, dar ceva nu mai era, totuși, ca înainte. De fapt, nu-mi puteam aminti cu precizie cum eram „înainte”. Eram pe cale să mă schimb și parcă vedeam cu ochii mei, privindu-mă în oglindă, cum deveneam cu totul altul. Cât am stat întins, am avut chiar impresia că-mi aud trupul crescând. Eram pe cale să mă îmbrac într-un nou ego, să pășesc într-un loc în care nu mai fusesem înainte. Să-mi schimb poziția în lume.
M-am întors la masa de la bucătărie și priveam la singurul nor care plutea deasupra Șoselei Iancului. Norul nu se mișca deloc, de parcă era bătut în cuie. Mă gândeam că ar trebui să-mi trezesc copiii. Se luminase bine de ziuă și ar fi fost cazul să se scoale. Ei aveau nevoie de această zi nouă mai mult decât mine. Ar trebui să intru în dormitorul lor, să îi dezvelesc, să le ating trupurile calde cu mâna și să-i anunț că o nouă zi îi așteaptă. Astfel ar fi trebuit să procedez, dar nu m-am putut ridica de la masă. Mă simțeam inconfortabil, de parcă s-ar fi strecurat cineva, tăcut, în corpul meu și ar fi preluat controlul asupra lui. Cu ambele coate pe masă, mi-am îngropat fața în palme.
Daniel Sur (n. 29 noiembrie 1974, în Tileagd, jud. Bihor) este poet, prozator, scenarist, curator și promotor cultural. Licențiat în filosofie la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj Napoca (1997), absolvent de Master în Hermeneutică (1999) la aceeași universitate. A debutat editorial în 2006, cu volumul de poezii „Texte de sedus femei prea romanțioase” (Editura Eikon). A mai publicat volumul de poezii „Polipi”, împreună cu artistul vizual Lucian Muntean (Editura Tracus Arte, 2012) și romanul „Polițistul lui Dumnezeu” (Editura Ideea Europeană, 2012). Poeziile lui sunt traduse în engleză și cehă. Câștigător al concursului de proiecte cinematografice C.N.C. cu un scenariu de scurt metraj și unul de lung metraj. Scenariul de scurt metraj s-a materializat în filmul „Trenul”, care urmează să fie lansat în cinematografe. Între 2015 – 2020 a coordonat Galeria Întâlnirilor – un program săptămânal de promovare a oamenilor, proiectelor sau inițiativelor valoroase din zona culturală. A inițiat și a organizat o serie de expoziții ale unor importanți artiști vizuali din România, în țară și în străinătate.