Atâta încredere au în Kokan Mladenović că, „dacă regizorul le-ar spune să se dezbrace și să stea în cap pe scenă”, actorii l-ar asculta fără să crâcnească, a declarat Bandi András Zsolt la discuțiile de după „Lacul lebedelor revăzut”. Și au și de ce. Regizorul sârb se află la a treia montare la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara, fiecare cu o formulă diferită, fiecare valoroasă, atât în ceea ce privește stilul, cât și sensurile pe care le livrează pe un ton ironic sau amar. Sau amuzant-amărui, ca în ultima premieră amintită, care a avut loc în cadrul Festivalului Euroregional de Teatru TESZT.
Cineva se apucă să spună un basm. Ca pe vremuri. Ca să se răzbune, vrăjitorul cel rău a transformat prințesa în lebădă. Nimic nou sub soare, legenda este prezentă în mitologia mai multor națiuni. Dar una dintre feministe îl întrerupe imediat, ofensată de imaginea de victimă a prințesei. Povestea se reia. Cineva vrea să facă foc în pădure. Apărătorii fervenți ai mediului se aprind. În scenă intră lebăda neagră. Pardon, afro-lebăda, ca să evităm o crasă discriminare rasială.
Și tot așa… înaintează satira la adresa corectitudinii politice, a militantismului ce nu-și găsește o cauză mai bună decât să lupte împotriva ethosului care a modelat specia umană. Bucățică cu bucățică, spectacolul recompune lumea noastră fără poezie, plină de reguli ipocrite ce amendează nici mai mult, nici mai puțin decât… poveștile. O lume în care organizațiile ecologiste cele mai virulente ca, de exemplu, ipotetica Fundație de Salvare a Lebedelor, nu se sfiesc să stoarcă bani de la cei mai mari poluatori ai planetei, în timp ce obiectele lor de activitate mor sufocate de pesticidele și de gunoaiele din lac.
Construită după metoda devised, montarea a luat naștere prin improvizațiile actorilor pe diferite teme propuse în timpul repetițiilor. Iar actorii au umor. Se pricep bine să pună o oglindă parodică în fața lumii noastre dezordonate, manipulate de discursuri găunoase, printre care la loc de cinste se află cel naționalist. O societate care o apucă în toate direcțiile, mai ales în cea a creditelor bancare ce te pun la jug pentru o viață. „Lacul lebedelor revăzut” este un spectacol eclectic, cu scene scurte, cel mai adesea fără cuvinte, construite cu multă mișcare, pentru care trupa a repetat ore și ore. Nimic de zis, expresivitatea corporală și cea vocală sunt performante, mai ales că umorul, prezent aproape în fiecare moment, se compune cu o întreagă varietate de mijloace aferente temei: o piscină de plastic în care înoată lebăda, colacii-lebădă de plastic, parodia baletului lui Ceaikovski, instrumentele teatrului de animație ce mizează pe virtuozitatea mâinilor, una cu mănușă albă, cealaltă cu neagră. Și, nu în ultimul rând, autoironia regizorului-dictator, băutor, ca toată lumea la repetiții, de apă îmbuteliată în sticle de plastic. Articol din care suntem anunțați că s-au găsit cam douăzeci de kg în burta unei balene moarte. Un bun pretext pentru ca actorul să-și întrebe mucalit colegul: „Ce crezi, cam câți regizori să fie în lume?”. „???” „Și fiecare ucide o balenă!”
Regizorul sârb contruiește cu mijloace simple, dar percutante, cu imagini ale zilelor noastre, ca aceea cu peștele din acvariu în care oricine vine aruncă o hârtie sau ca în scena în care fiecare fată-lebădă se stinge cu o sticlă de plastic în gură. Ca să nu mai vorbim de o alta în care toate lebedele își clocesc ouăle pentru ca, odată deprinși cu primii pași, puii albi să-l ia la bătaie pe cel negru. Până la final, întregul spațiu se umple de peturi și de gunoaie, iar lectura poveștii rămâne în seama recuziterilor care oferă o interpretare cu totul lipsită de magie.
Despre dispariția aureolei și a nimbului poetic, care cedează în fața ideologiei, despre dezvrăjirea aseptică a lumii vorbește spectacolul lui Kokan Mladenović, demonstrând totodată faptul că, oricât de critic, mesajul poate fi livrat fără agresivitate. Că teza este mai convingătoare când opțiunea artistică se îndreaptă spre umor, și nu spre isterie. Grație unei trupe performante, a scenelor care se succed rapid, ușor și agreabil, a tonului amuzant-amărui, adevărurile asupra cărora vor să atragă atenția artiștii au toate șansele să ajungă la public.
- Tendința veșnic tânără este cea a actualizării marilor clasici - 18 februarie 2025
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022
- Teatrul și războiul din Ucraina - 21 noiembrie 2022