„Cartea oglinzilor”, 2017, Editura RAO The Book of Mirrors, 2017, Penguin Random House Sleeping Dogs, 2024, Film Victoria, G2 Dispatch, Gala Media Capital
Romanul lui Eugen Ovidiu Chirovici a fost publicat quasi-simultan în peste douăzeci de țări la începutul anului 2017, inclusiv în România, și în alte douăzeci de țări până la finalul anului respectiv. În martie 2024, „Sleeping Dogs”, ecranizare a cărții, producție a studiourilor americane de film, a avut premiera în România, la o zi după premiera internațională. „Cartea oglinzilor” este parte a „Trilogiei memoriei”, care mai include „Cartea secretelor” și „Cartea umbrelor”.
„Mă interesează să știu că am dat tot ceea ce am fost capabil pentru a naște o poveste care, din punctul meu de vedere, trebuie să fie nu doar interesantă, nu doar frumoasă, ci și adevărată, asta în sens ontologic. Sau, cum se spune în lumea filmului, că tot discutăm despre filme, o poveste cu miză… (Eugen Ovidiu Chirovici)
On topic cu Eugen Ovidiu Chirovici
Considerați că recenta ecranizare reprezintă, pentru romanul „Cartea oglinzilor”, o recunoaștere suplimentară? Că aduce ceva în plus la succesul cărții? Și care este perspectiva dumneavoastră asupra succesului? Cum îl vedeți, ce parametri îi atribuiți?
În literatură, ca și în multe alte domenii, există, evident, mai multe tipuri de succes: de public, de critică, financiar și așa mai departe. Uneori se aliniază astrele și ele se produc simultan. Vargas Llosa sau Ian McEwan, ca să menționez doar doua exemple recente, sunt scriitori care se bucura atât de succes de public, cât și de succes de critica. Toți scriitorii își doresc să aibă succes, adica să fie citiți, altminteri nu ar publica nimic. Ceea ce nu înseamna că succesul, de orice natura ar fi el, trebuie să devină un scop în sine. Scrii o poveste pentru că o consideri suficient de interesantă pentru a o împărtăși celorlalți, dar ce se întâmplă cu ea după publicare, rămâne de văzut. „Moby Dick”, poate primul roman american modern, a fost un eșec comercial și de critică atunci când a fost publicat iar „Maestrul și Margareta” a apărut la trei decenii după moartea lui Bulgakov. Pot să dau zeci de exemple de romane care au avut un succes imens la vremea lor, dar sunt astăzi complet căzute în uitare. Sau, invers, aparente eșecuri editoriale care astăzi sunt privite ca niște piscuri ale literaturii.
Ecranizările sunt importante, pentru că aduc scriitorilor nu numai sume importante de bani, mai greu de obținut doar din drepturile de autor, ci și notorietate. Sigur, o notorietate care se dovedește trecătoare și facilă dacă nu este susținută de calitatea în sine a scriiturii.
Ați vândut drepturile de ecranizare cu mai mulți ani în urmă. Cât de mari erau atunci așteptările legate de materializarea acestui contract?
Când am vândut drepturile, în vara lui 2016, romanul nici măcar nu fusese publicat, era încă în manuscris. Așteptările nu era neapărat mari, pentru că studiourile cumpără sute de proiecte care își sfârșesc zilele în sertarul unui producător și nu devin niciodată filme. În plus, știam că e un proces care durează minimum trei ani, asta în cel mai bun caz. Pandemia a întârziat și ea totul cu alți doi ani. Apoi lucrurile au început să se miște rapid și la finele lui 2020 deja știam că lucrurile au intrat pe făgașul cel bun.
Cum își configurează un autor de literatură un astfel de moment al transformării operei lui într-un alt tip de operă? Cu teama că filmul nu va fi ceea ce el a vrut să fie cartea? Cu speranța că filmul va descoperi în carte unghiuri suplimentare? V-ați pus astfel de întrebări?
Cu infime excepții, filmele sunt mai slabe decât cărțile din care s-au inspirat. „Nașul” sau „Zbor deasupra unui cuib de cuci” sunt exemple fericite, dar foarte rare, din păcate. Când vinzi drepturile de ecranizare, trebuie să fi conștient că „traducerea” romanului în film implică schimbări majore de abordare și alterări ale narațiunii care pot fi uneori cu adevărat semnificative. În plus, cele două pagini de carte în care ai descris un râu, de exemplu, în scenariu devin o singur propoziție, respectiv „în fundal se vede un râu”. Dacă nu vrei să îți asumi acest risc, ca scriitor, nu te obligă nimeni sa vizi drepturile de ecranizare.
Privind retrospectiv, credeți acum că există ceva, în modul în care ați scris această carte, care a făcut ca ea să fie selectată pentru ecranizare? Ceva din construcția ei, sau poate din universul ei narativ? Sau, dacă ați fi scris-o pentru spațiul autohton, ar fi fost ea altfel și ar fi avut alt parcurs?
Mi s-a spus mereu, de când am publicat prima carte, în 1991, că romanele mele sunt foarte cinematice. Asta poate pentru că nu lucrez pe capitole sau paragrafe, cum procedează imensa majoritate a prozatorilor, ci pe scene, care la un moment dat se structurează într-o poveste cu început, cuprins și încheiere. Asta face, probabil, ca romanele mele sa fie mai ușor de adaptat pentru ecran.
O precizare: nu am scris-o pentru publicare în spațiul occidental, chiar dacă acțiunea ei este plasată la Princeton, în SUA. Scrisesem și înainte cărți în limba româna, a căror acțiune se petrecea în SUA, Italia, sau Brazilia și pe care nici măcar nu am încercat apoi să le traduc și să le public în străinătate. Soarta „Cărții oglinzilor” ar fi fost aceeași, indiferent dacă locuiam în țară sau în Anglia. Un autor își trimite manuscrisele spre evaluare prin e-mail, așa că poate, la fel de bine, să locuiască la Galați sau în Congo. O singură problema, evident: manuscrisul trebuie fie tradus în limba engleză, care este latina modernă a industriei editoriale. Evident, selecția este cumplită, pentru că un agent primește zilnic sute de cereri de reprezentare, iar un editor, la rândul lui, primește zeci de manuscrise pentru evaluare. Iar în țări precum Italia, Germania sau Franța încă poți să-ți trimiți manuscrisele direct editurilor, nu ai neapărată nevoie de un agent literar.
Atunci când ați văzut filmul, din ce perspectivă v-ați propus să îl priviți? A autorului cărții? a unui spectator care doar știe cartea? sau a unui spectator care nici n-a citit-o încă? Și cum a fost experiența?
Ce spune publicul mi s-a părut mai important decât propria mea impresie, evident subiectivă. Asta mai ales pentru că nu m-am implicat nici în scrierea scenariului, nici în procesul de producție. Cartea mea rămânea la fel, nici mai bună, nici mai proastă, indiferent de calitatea filmului. Așa că nu am avut mari emoții.
„Cartea oglinzilor” a fost publicată în mai multe spații culturale, cu sisteme diferite de catalogare a genurilor. Care este modul dumneavoastră de raportare la aceste categorii? Pentru cine credeți că aceste categorii sunt importante? pentru autor? pentru public? pentru rafturile librăriilor? sau pentru teoria literară?
În anglosferă, romane precum „Crimă și pedeapsă” sau „Străinul” sunt considerate „crime” sau „mystery” și nimeni nu consideră asta o impietate la adresa lui Dostoievski sau a lui Camus. La noi, eticheta de „carte polițistă” este oarecum depreciativă, datorită tonelor de maculatură de acest gen publicate în timpul regimului comunist și, parțial, și după aceea. De exemplu, atunci cînd a fost publicat, „Magicianul” lui Fowles, romanul a fost prezentat publicului ca un nou tip de thriller. La noi, automat te-ar fi dus gândul la un roman minor, comercial.
Deci, sunt scriitor și atât. Nu mă interesează catalogările respective, în ce căsuță sunt încadrat într-o țară sau alta. Mă interesează să știu că am dat tot ceea ce am fost capabil pentru a naște o poveste care, din punctul meu de vedere, trebuie să fie nu doar interesantă, nu doar frumoasă, ci și adevărată, asta în sens ontologic. Sau, cum se spune în lumea filmului, că tot discutăm despre filme, o poveste cu miză, care a meritat efortul de ocnaș necesar pentru a o scrie.
După plecarea din România, păstrați totuși legătura cu acest spațiu și continuați să publicați și aici. Cât de important este?
Da, am continuat colaborarea cu RAO, la care public de aproape douăzeci de ani. Este foarte important pentru mine – sper că și pentru cititori – pentru că acesta este spațiul cultural în care m-am format ca scriitor și de care, indiferent ce se întâmplă, rămân legat sentimental. Plecarea este, mai ales astăzi, relativă. Pentru că trăim într-o lume care, datorită comunicațiilor, a devenit o coajă de nucă. Există un exil interior care este mai dramatic și mai plin de consecințe, atunci când se întâmplă, decât cel exterior.
Interviu realizat de Carmen Corbu