În anul în care instituțiile de cultură s-au întrecut care mai de care să bifeze festivist Centenarul, după modelul de tristă amintire al „Cântării României”, Reactorul de Creație și Experiment din Cluj-Napoca a produs, în cadrul proiectului Drama 5, un spectacol bine scris, bine regizat și bine jucat: „Micul nostru centenar”. Acesta a fost prezent, în ultimele săptămâni, atât la Festivalul Internațional de Teatru de la Piatra Neamț, cât și la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, organizat de Teatrul de Copii și Tineret „Luceafărul” din Iași.
Cunoscută pentru texte ca „With A Little Help from My Friends”, „Sado-Maso Blues Bar”, „Ca pe tine însuți”, autoarea, Maria Manolescu, avansează echivalența subtilă dintre centenarul „României dodoloațe” și viața străbunicii Anuța pe care familia se pregătește să o sărbătorească la împlinirea venerabilei vârste de un secol. Bun prilej pentru ca scriitoarea să umanizeze istoria României, pe de o parte, prin biografia bătrânei, pe de alta, prin delicatețea perspectivei narative, cea a strănepotului său de doisprezece ani. Percepția lui inocent-luminoasă asupra faptelor lasă în urmă încrâncenarea și resentimentele celor ce au avut de suferit, în 100 de ani de Românie Mare, atrocitățile ba ale legionarilor, ba ale comuniștilor. Nici isteria, nici atitudinea vindicativă nu-și găsesc locul în spectacolul conceput de regizorul Dragoș Mușoiu. Tonul este solar, situațiile, de cele mai multe ori, amuzante, iar blândețea copilului care absoarbe poveștile despre grozăviile istoriei… de-a dreptul cuceritoare. Dulceața din rostirea lui Adonis Tanța, tânăr cântăreț de operă care a ales să joace teatru, conferă o naturalețe de invidiat fericitului copil al unui cuplu modern-responsabil. Acesta, din cale afară de preocupat de educația lui, încearcă să dezvolte tot ce este valoros în băiat, ajutându-se de cărți de psihologia cuplului și de parentaj, de „insight”-uri, de inteligența emoțională, în sfârșit, de toate trendurile ultimilor ani. Pe deasupra, puștiul se bucură și de afecțiunea străbunicii, una aproape egală cu cea cu care bătrâna își răsfață porumbeii, ghiftuindu-i cu pâine proaspătă.
În decorul inventiv al Andei Pop, capetele personajelor se ițesc din butoanele străvechiului și hârâitorului radio al străbunicii. Preluând ultimul cuvânt al antevorbitorului, ele duc mai departe povestea, completându-se în rime. Multifuncțională, fața radioului se coboară pentru a da la iveală ambientul următoarei scene, scaunele din mașina cu care familia se îndreaptă spre aniversarea de o sută de ani. Apoi, totul se încheie rotund, cu revenirea la vechiul aparat. Scenografa Anda Pop găsește soluții simple și congruente cu logica personajului. Pentru că – la fel ca străbunica, fostă profesoară de muzică –, puștiul are auz fin. Drept pentru care visează să lucreze în radio și își stochează ideile „pentru viitor”. Unul mai îndepărtat, căci în cel apropiat, visul său poartă un nume de ultimă generație: podcast.
Fermenții subtil plantați de autoare – echivalența dintre hârâitul radioului (martor a trei generații diferite) și hârâitul bătrânei, leitmotivele amuzante, ca refuzul cu care întâmpină mai toate propunerile familiei, parafat cu un „Peste cadavrul meu!” și urmat inevitabil de „Adică niciodată”, replica spusă, pe rând, de membrii familiei, extenuați de pretențiile ei, repetiția unui cuvânt-liant prin care se continuă/intersectează/suprapun monologurile interioare ale celor din mașină (mamă, tată, fiu) – fac ca textul să fie ușor de asimilat de către public. Ancorele amintite fluidizează spectacolul, conferindu-i, totodată, nota agreabilă. În spatele acesteia, se află, însă, o istorie de o sută de ani, care ascunde tensiuni sociale, politice și domestice. Căci relațiile nu se dovedesc deloc line între străbunică și fiica ei care nu a reușit niciodată să-i fie pe plac. Sau, cel puțin, așa consideră această femeie inteligentă, hotărâtă, cu lecturi și personalitate puternică (Alexandra Caras, actriță cu o bună stăpânire a mijloacelor artistice) pe care soțul o temperează și o echilibrează (Doru Taloș, între sobrietate și afecțiune responsabilă pentru familie).
În calitate de doctor ginecolog, specialist în „nașteri și avorturi”, unchiul (Paul Socol), plin de bunăvoință, se simte răspunzător de sănătatea rudei seculare. Cu cozi împletite și strânse deasupra urechilor, în costum cu tentă populară, Paula Rotar compune străbunica pe două voci: una de bătrână, ușor pițigăiată-ușor enervantă, cealaltă plină, în pasajele în care își retrăiește tinerețea, rememorând relația cu tatăl legionar, iubit și mai apoi detestat. Sau pasajul în care își povestește visul despre pesemne ultima călătorie pe care o mai are de făcut.
Într-un spectacol de o oră, regizorul Dragoș Mușoiu propune o tipologie recognoscibilă, prizată de public, cu cinci portrete în efigie, ca să folosesc un clișeu vechi de cel puțin o sută de ani. Vivacitatea montării, ritmul bine calibrat al interpreților, care își armonizează perfect partiturile, culoarea personajelor, soluțiile inventive și diverse ale regiei și scenografiei, pentru un spectacol de spațiu mic, rotunjesc, pe nesimțite, întregul. Reactorul dovedește că se poate vorbi despre Centenar nu numai fastuos, ci și de o manieră umană și plăcută, în caz că echipa este talentată. Și este!
Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca
„Micul nostru centenar” de Maria Manolescu
Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu
Scenografia: Anda Pop
Muzică: Danaga
Cu: Alexandra Caras, Paula Rotar, Paul Socol, Doru Taloș, Adonis Tanța
Foto: Ioana Ofelia
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022
- Teatrul și războiul din Ucraina - 21 noiembrie 2022
- „Trei surori” în plină „operaţiune militară specială” - 2 noiembrie 2022