Finețea cu care construiește regizorul Cristi Juncu, topind pe nesimțite registrele și mixându-le amuzant, straturile de umor inteligent, surprizele care curg, poantele neașteptate și, mai ales, excelența partiturilor actoricești fac din „Navigatorul”, de irlandezul Conor McPherson, în traducerea, ca întotdeauna, suculentă și plină de ritm a lui Bogdan Budeș, de la Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”, unul dintre cele mai reușite și, în același timp, agreabile spectacole din ce oferă peisajul nostru teatral de azi.
Stau în poză până când sună zurgălăul divin. Toate privirile, mai ales ale orbului, se pironesc în figura de deasupra. Fecioara Maria, însărcinată până la refuz, cântă încetișor: „Ai grijă ce faci”. Orbul o îngână plin de evlavie. Se aud valurile. Domnul de lângă el trimite pseudo-psalmul în jazz. Apoi dansează efervescent. Sau se zbate frenetic?
În stânga, casă, în dreapta, glod, plus un om nu de zăpadă, ci de pământ. Negru tăciune! Interiorul și exteriorul stau lipite în același plan. În jur, în decorul lui Cosmin Ardeleanu, o puzderie de obiecte pe cât de sărăcăcioase, pe atât de kitsch-oase. E Ajunul de Crăciun, perioadă favorabilă miracolelor, când, teoretic, se crestează o nișă spre esența creștină, bunătatea. Dar ți-ai găsit! Înglodați în treburi neînsemnate și în joculețe stupide, dacă nu demolatoare de-a dreptul, jerpeliți, în pijamale sau în trening, pentru ei, orice prilej se arată destul de bun ca să se șicaneze reciproc. Armonia Crăciunului se lasă așteptată mult și bine. Pare de pe altă planetă. Din bucuria spirituală a sărbătorii personajele din lumea noastră pragmatică, terre-à-terre, rețin doar prilejul pentru o nouă și sfântă de beție. Până la un moment dat, ai zice că sunt niște ticăloși iremediabili. Apoi, parcă-parcă înflorește un grăunte de omenie în ei.
Curg în valuri referințele livrești ale irlandezului, printre care cel mai ușor de recunoscut este mitul lui Faust. De altfel, Conor McPherson împrumută chiar titlul piesei, „Seafarer”, de la o elegie medievală, ale cărei teme principale le constituie religia și înțelepciunea. Iar regizorul și scenograful nu se lasă mai prejos. Un corb, imagine iconică din poezia lui Edgar Allan Poe, planează deasupra casei. E adevărat, în proiecție! Imagistica creștină, în devenirea ei kitsch, apare peste tot. Contrastul dintre Fecioara Maria, în carne și oase (Ale Țifrea, eterică, plină de o serenitate sobră) și populația de pe scenă rămâne unul dintre deliciile spectacolului. Cristi Juncu răsucește toate aluziile culturale și le transformă în poantă fină. În visul nocturn al lui Ricky, de curând orbit într-un accident, co-autorul miracolului care îi readuce văzul, adică personajul divin, va fi nici mai mult, nici mai puțin decât… un muscoi cu ochii mari.
În casă, orice fleac devine prilej de arțag: asistența pe care o reclamă Ricky, bine ciupit de alcool, pentru toate mărunțișurile, inclusiv mersul la toaletă; apoi, igiena lui îndoielnică, ce-i mută nasul din loc fratelui, și așa pocit într-o nouă ceartă cu prietenii. Dar mai ales plăcerea cu care Ricky profită de handicap ca să-i facă zile fripte frățiorului dacă tot trăiește de pe urma ajutorului lui social. Bașca, mai e și nemulțumit de serviciile acestuia, arătându-și explicit preferința pentru prietenul Ivan, aciuat pe la ei, după ce nevasta l-a dat afară. Nemulțumiți sunt și Ivan, de faptul că nu-și găsește ochelarii decât spre finalul spectacolului (Dan Rădulescu, într-o creație plină de farmec blând, cald, uman, prietenos), dar mai ales Sharky (Theo Marton), scârbit și de existența meschină, și de insistența cu care frățiorul orb cere atenție minut de minut.
„Ce Crăciun dușmănos!”, va spune Ricky (Nicu Mihoc). Toți sunt ciufuți. Orbul pentru că nu i se dă de băut cât ar vrea, adică în continuu; Sharky, pentru că nu mai bea de două zile și asta îl irită și îl face arțăgos non-stop. Ba participanții la festin își mai scapă și vreo palmă în situațiile mai încordate. Ce-i drept, se și distrează când Ivan le povestește câte un accident mortal sau când fac lista de cumpărături pentru Crăciun. Unde orice nouă intrare revendicată de Ricky este o marcă de bere sau de whisky. Și, ca s-o obțină, nu se dă în lături de la șantaj sentimental: „Poate ăsta e ultimul meu Crăciun”, încearcă el să-i înduioșeze. Dar cea mai mare bucurie va fi să troneze în căruciorul de supermarket și, odată ajuns în oraș, cu tot cu handicapul, să le tragă o papară bețivilor.
Cam în nota aceasta își duc existența personajele din „Navigatorul”: una compusă din mărunțișuri, multă țâfnă și dese scăpărări de agresivitate. Într-una dintre creațiile cele mai importante din cariera acestui ultratalentat actor, Nicu Mihoc face o partitură de neuitat. Cu privire albă, fixată tot timpul în sus, concentrat la maximum ca să nu-i scape nimic din ceea ce se petrece în jur, histrionic, imprimă pe fața orbului o notă șmecher-perplexă. Umorul răutăcios-copilăresc îi vine mănușă. Apoi, când cu antenele sensibile ale nevăzătorului, personajul detectează pericolul în care se află fratele său, virează tăcut, pe nesimțite, în afecțiune și protecție.
Până atunci, sărbătoresc Crăciunul, împodobiți cu coarne de ren, cu poker și cu băutură din belșug, alături de un alt bun prieten al lui Ricky, actualul iubit (Costin Gavază, în personajul său frust, umple scena cu energie masculină) al ex-prietenei fratelui său, spre disperarea celui din urmă. La rândul lui, rivalul vine însoțit de un prieten. Un domn afabil și respectabil, cu cravată roșie de sezon, care, însă, prezintă din când în când niște alunecări inexplicabile din realitate: spre un plan presimțit doar, spre un alt tip de energie. Citește gândurile, coordonează mișcările partenerilor de petrecere, știe în amănunt viețile tuturor. Pentru această creatură, pe jumătate pastor american ultrapozitiv, pe jumătate șarlatan, distracția e în toi. Râde, cântă și dansează sălbatic (inspirată coregrafia lui Attila Bordás).
Într-un exercițiu de mare virtuozitate, Richard Balint, nominalizat la Premiul UNITER pentru acest rol, este suculent în toate ruperile de ritm posibile: ba pedant, ba poetic, ba exuberant și efervescent de pe altă lume. Și din cale afară de amuzant când împrumută accente din retorica vampirilor, când mănâncă bomboanele cu tot cu poleială sau când trece, cu gura tremurândă, prin chinurile exorcizării datorate muzicii. Sau în monologul în care descrie iadul și lipsa lui de iubire. Spus, bineînțeles, pe întuneric. A venit după o datorie mai veche, când, în urma unui joc de poker pierdut, îl scosese din pușcărie pe Sharky, vinovat de omorârea unui bătrân. Acum vrea revanșa la o nouă partidă, respectiv sfârșitul lui Sharky. Sufletul, oricum, îl avea. Pentru Sharky, se joacă pe viață și pe moarte. Fine, situațiile construite de regizorul Cristi Juncu sunt pe muchie de cuțit. Theo Marton respiră, prin toți porii, o încordare secretă. Actorul construiește un rol de zile mari. Halucinat de groaza deznodământului, de faptul că dracul îi citește gândurile, că îi răspunde la ce nici nu rostise, că îi teleghidează mișcările, are o tensiune în ochi de s-o tai cu cuțitul. Doar că perplexitatea trebuie mascată, iar secretul, păstrat.
Numai fratele său orb presimte grozăvia. Și, dintr-odată, dorința de a-l salva îl curăță de răutate. Dincolo de platoșa de mitocănii și de harță, se găsește un grăunte de omenie pe care Cristi Juncu se pricepe ca nimeni altul să-l scoată la lumină cu picătura. Miracolul Crăciunului aduce redempțiunea în spiritul kitsch-os al familiei. Găsindu-și ochelarii, Ivan descoperă că nu invitatul câștigase la poker, așa cum pretinsese. Mă rog, tertipuri diavolești! Și, până la sfârșitul serii, zămislește și Maria. Curat happy end.
Cu „Navigatorul”, Cristi Juncu face o (nouă) bijuterie de spectacol, folosindu-și inteligența și calitățile exemplare. Regizorul lasă timp de acumulare pentru evoluția personajelor, dar și a poantelor, gradează excelent, are răbdare să construiască fiecare milimetru dintr-o joacă fină ce accesează un plan din ce în ce mai adânc. Pe nesimțite, comedia cinică se transformă într-o pledoarie pentru omenesc. Chiar și când e vorba de niște găinari țâfnoși. Pe scurt, lăsați totul și dați fuga la bilete!
Foto Cristina Gânj
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022
- Teatrul și războiul din Ucraina - 21 noiembrie 2022
- „Trei surori” în plină „operaţiune militară specială” - 2 noiembrie 2022