Educație. Cuvântul la care se rezumă orice problemă structurală dintr-o societate matură. Un termen vehiculat din ce în ce mai mult și în peisajul românesc, unde, din păcate, discuțiile sunt la fel de încordate și deprofesionalizate de zeci de ani încoace. „Sistemul” despre care vorbește toată lumea se sufocă și astăzi în haina aberațiilor vehemente, care devine mai strâmtă de la an la an. Cu fiecare sesiune de BAC finalizată, cu fiecare structură a anului școlar modificată, cu orice examen profesional din învățământ, cu orice oră digitală încheiată aflăm că suntem departe, foarte departe de nivelul de educație la care râvnim pentru copiii noștri. „Încredere”, „colaborare”, „acompaniere”, „reformare” sunt cuvinte pe care nu le asociem decât în glumă cu învățământul românesc. Resemnarea a câștigat prea multe redute pe terenul educației. Și totuși, suntem astăzi datori mai mult ca niciodată cu propunerea, dezbaterea, problematizarea și chiar cu revolta atunci când ne referim la soluții.
Formarea competențelor – acesta ar fi scopul proceselor educaționale. Și totuși abilitățile de a se descurca în viață nu fac parte din achizițiile cu care copiii noștri se pot lăuda odată cu finalizarea unui ciclu de învățământ. Educația pentru viață este un element inexistent acolo unde ar trebui să fie un scop. Cauzele sunt multiple.
Resursa umană este săracă atunci când vorbim despre profesorii de calitate, dar există peste tot donquijotiști care și-au păstrat încă motivația de a călăuzi copiii. Ei nu se pot coagula totuși în jurul unei cauze, iar într-o lume a progresului rapid, vechile metode și abordări ale orelor de curs necesită actualizare. Copiii sunt solicitați din ce în ce mai mult într-un ritm care nu ține cont de cei rămași în urmă.
Dezbateri politice orgolioase blochează restructurarea sistemului de învățământ din temelii. Procesele administrative și de selectare a forței de muncă specializate ajung în luna septembrie să fie în dezbatere, fără proceduri de aplicare. Disputele cu privire la rolul inspectoratelor județene și la selectarea directorilor de școli ocupă agenda zilnică, iar un nou val de pandemie amenință începutul noului an școlar. Lipsa de competență plutește la suprafață, ca un déjà vu predictibil. Nu există niciun plan de rezervă.
După încă un an de școală online s-a investit prea puțin în restaurarea școlilor, dar și în infrastructura digitală. Descumpăniți, copii și adulți și-au pierdut încrederea în sistemul de învățământ, pe care cu greu ar mai putea cineva să o reconstruiască.
Un sistem incompetent nu poate crea competențe, ci poate doar perpetua lanțul abuzurilor și a jocurilor de putere. Condiționarea politică a actului de învățare este o realitate indiscutabilă, iar copiii au ajuns să considere (în cel mai bun caz!) școala ca fiind o datorie care trebuie finalizată și atât. Cu toții ar aștepta personalizarea informației în funcție de nevoile lor, dar cadrele didactice se blochează într-o programă depășită de timp. O societate matură se cunoaște și se recunoaște pe sine, își numește lipsurile și contribuie la îmbunătățirea lor. În România abuzurile asupra minorilor sunt în floare, iar despre Educația sexuală continuă să se vorbească aberant nu ca despre o materie preventivă, ci ca despre un mijloc de îndoctrinare a copiilor. Nu ne dorim progresul conform nevoilor noastre, iar înțelegerea celor mici și sprijinirea lor emoțională este un mit în școala românească, acolo unde copiii sunt învățați sistematic ce e discriminarea, inegalitatea și inechitatea.
Dorind să afle cum să se ghideze în societate și în viață, copiii noștri descoperă încă din băncile școlii cât de greu este să trăiești în România zilelor noastre. Unii devin delicvenți pentru a-și face dreptate singuri sau pentru a avea bani (în fond, modelul omului de succes nu este congruent de cele mai multe ori cu imaginea unui om educat), alții râvnesc către țări străine, cu organizare și valori mai apropiate de modul lor de gândire.
Oamenii politici recurg cu nonșalanță la vechile moduri de exercitare a puterii, profesioniștii sunt resemnați și demotivați, părinții găsesc soluții alternative, pe principiul „scapă cine poate”. Fără coerență în educație în ultimele decenii, România dă un proiect național pentru învățământ abia în anul 2021, fără prea multe pârghii de aplicabilitate și fără termene realiste de implementare. Prinși în acest malaxor, copiii nu pot și nu au cum să dezvolte gândirea critică, capacitatea de argumentare, abilitățile sociale, deprinderile practice, altfel spus – competențele necesare pentru a deveni oameni integri, funcționali și adaptați la mediu.
Dorind să avem o perspectivă cât mai amplă asupra peisajului educațional înainte de începutul unui alt an școlar, am strâns în acest dosar interviuri cu oameni politici, administratori și experți în educație, fără a omite însă părerile elevilor. Considerând că luptăm prea puțin pentru copii și deci pentru viitor, vă invităm la lectură și la inițiativă. Orice mică contribuție poate îmbunătăți vizibil ecosistemul educațional.

Un comentariu la „De ce e atât de dificil să fim oameni integri, funcționali și adaptați”

  1. Pingback: Adevărata educație pentru viață. Un sistem incompetent nu poate crea competențe – Cultura

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.