Se pune întrebarea cum să născocești un „Hamlet” care să placă, de vreme ce toată lumea știe și drama, și textul, și semnificațiile. Regizorul Martin Tulinius găsește răspunsul. Și face un adevărat regal în Festivalul Internațional de Teatru Shakespeare de la Craiova.
În montarea sa de la Teatrul Republique din Copenhaga, „The Tiger Lillies joacă Hamlet”, Martin Tulinius marșează pe o teatralitate adâncă. Una care îi vine mănușă binecunoscutei trupe, cu muzica ei celebră, strălucind de grotesc, comic noir și excentricitate. Iar actorii care îi înconjoară știu să facă de toate: și să joace shakespearean, și să pluseze pe corpurile lor din cale afară de expresive, ca de plastilină, și să facă numere de circ sau de magie, și să te lase cu gura căscată cu echilibristica lor, și să creeze atmosferă poetică în jur. Drept e că de cea din urmă se ocupă mai degrabă regizorul. Ca și de crearea ludicului din nimic sau a unui tip de amuzament care nu forțează (prea mult) limitele textului canonic. Totul curge din invenție în invenție, fiecare scenă aduce ceva nou, iar spectatorul se tot întreabă ce doamne iartă-mă ar mai putea să născocească oamenii ăștia. Și uite că pot!
Atmosfera strălucește de stranietate
Câtă vreme nebunia este leitmotivul acțiunilor din piesă (din care rămân doar cele esențiale), Martin Tulinius scoate din mâneca regizorală o puzderie de mici nebunii. Și totul ține de dozaj. Avem în „Hamlet” muzica de cabaret dark a celor de la The Tiger Lillies (Martyn Jacques, Adrian Stout, Budi Butenop), apariții accentuat teatrale, cu machiaj puternic, fețe albe ca hârtia, din care răsar ochii negri, imenși. Arătările cântă la orice, la chitară, la acordeon, la pian, la tobe, la ukulele, la fierăstrău. De prisos să spunem că sarcasmul lor excentric împrumută o altă turnură dramei bietului prinț. Apoi, avem imagini pe cât de frumoase pe atât de surprinzătoare. La început, capete cu ochii închiși, încă adormite, ies din cortină, din loc în loc, pentru a se trezi la viață cu câte o replică. Imediat ritmul se întețește și toți rostesc la unison. Cadrul este stabilit, atmosfera strălucește de stranietate, personajele stau înghețate în poză, cu paharele în mână, în poziții cu totul nefirești, la o masă înclinată, în timp ce chitaristul cântă agățat de o sfoară. Este momentul ca acordeonistul să anunțe, ca un rapsod ce e, „The king is dead. Long live the king”. Și să se strâmbe.
Totul se joacă pe muchie de cuțit
Iar regizorul te aruncă din registru în registru fără să te lase să-ți tragi sufletul. Sigur, e ușor să-ți închipui că nebunia presupune depășirea unei limite fragile și că totul se joacă pe muchie de cuțit. Dar, când muchia aceasta devine fizică și toate planurile spațiale se răsucesc neverosimil, rămâi mut. Nebunie, poezie și distracție în același timp, cu o trupă în care fiecare actor pare să ia caimacul prin profesionalism. De pildă, întâlnirea dintre Hamlet și Ofelia. Pe pat, proiecția cu picături de ploaie care curg în apă împrăștie atmosfera poetică. Îmbrăcată în alb, Ofelia, ca o fetiță inocentă, se joacă făcând echilibristică pe marginea patului. Iar Hamlet se strecoară întins, la orizontală, pe o frânghie. Dragostea lor eterică absoarbe văzduhul, cei doi iubiți rămân suspendați în aer, iar corpurile lor plutesc. La propriu! Virtuozitatea actorilor Caspar Phillipson și Andréane Leclerc este uluitoare.
O meditație asupra teatrului, dar, cu siguranță, una ironică
Cu un eclectism jucăuș, regizorul Martin Tulinius combină registrele în fel și chip: acum o scenă plină de poezie; în curând, una de accentuat grotesc, când tatăl băgăcios, Polonius, spionează la geam în chip de marionetă cu mâini enorme. De altfel, decorul, ingenios construit de regizor, un simplu perete de fundal, cu tăieturi unde apar ba capetele personajelor, ba uși ivite din senin, oferă tot felul de surprize. Montarea speculează ironic clișee binecunoscute, ca și o mecanică a reacțiilor. Tot în chip de păpuși, mânuite chiar de Hamlet, vor evolua Rosencrantz și Guildenstern, cu fețe prostuțe și multe bâlbe, câtă vreme prințul le rostește replicile iar ei mai reușesc din când în când să mimeze un fragment de playback. În același registru, în scena întâlnirii actorilor cu Hamlet, în timp ce-și rostește învățăturile despre interpretare, toți învățăceii fac mișcări exagerate de clovn. O meditație asupra teatrului, dar, cu siguranță, una ironică.
Într-o notă similară, Polonius, explicându-le stăpânilor cauza nebuniei lui Hamlet, va desfășura o scrisoare enormă, care pare să nu se mai termine. Iar Tiger Lillies completează drama prințului cu un îndemn implacabil ironic: „Înnebunește, Hamlet!”. Și toată lumea cântă și dansează. Nebunia lui Hamlet devine prilej de amuzament și de vioiciune. Tot muzicienii, după moartea lui Polonius, „povestită” printr-o proiecție cu o aglomerație de viermi, pe măsură ce Hamlet îi răspunde regelui că sfetnicul său „este la cină”, îl vor acompania cu o melodie despre pești și viermi, pentru ca mai târziu să-l anunțe „Soon you’ll die”. Că textul shakespearean a ajuns un bun comun în istoria culturală a ultimelor secole, pe care fiecare îl tratează în fel și chip, o dovedește și recurența celebrului monolog „To be or not to be…”, reluat atât de Hamlet de câteva ori, cât și de personajele ce îl însoțesc. La fel cum The Tiger Lillies își vor relua refrenul de final iar și iar. „Hamlet” nu se sfârșește niciodată.
Poezia scenelor de dragoste redate de fiecare dată prin mișcare
Dar surprizele nu înseamnă numai suita de năstrușnicii comice, ci și frumusețea imaginilor construite din nimic, ca zbuciumul fizic al lui Hamlet, atârnat de un cârlig deasupra pânzei albe, pe care actorii o agită în chip de mare furtunoasă, exact ca la examenele studenților, când prințul, forțat să plece spre Anglia, află de complot. Iar Tiger Lillies prefigurează moartea Ofeliei, în nota distinctă, cântând ritmat „Sweet suicide”. Dozajul unor astfel de contraste, plasate subtil, sporește poezia scenelor de dragoste redate de fiecare dată prin mișcare, atât în timpul jocurilor erotice, cât și în legătura de dincolo de moarte. În timpul înmormântării, Ofelia cade în brațele lui Hamlet, îi arată burtica însărcinată, moare din nou, învie, pentru a sfârși pusă în zid ca într-un cavou. Iubirea lor lipsită de ipocrizie contrastează cu cea a cuplului regal, domestică și impudică, cu o Gertrude cu prosopul în cap, ocupată să-i facă masaj burtosului ei Claudiu. Rostind replicile într-o engleză îngrijită și inteligibilă, actorii se pricep să schimbe tonul cât ai zice pește, impecabili în plasticitatea corporală, dar și în magie, dans, clovnerie și câte și mai câte. Iar Caspar Phillipson, în Hamlet, își spune replicile când elegant, când grav, cum îi șade bine prințului, asta dacă nu dansează, nu stă agățat în cârlige sau nu rămâne suspendat în aer. De toate știe să facă danezul.
Interpretarea excentrică și puternic individualizată a muzicienilor
„The Tiger Lillies joacă Hamlet” propune un compendiu de registre. Dar nu neapărat muzica ține prim-planul, deși contribuția sa este esențială, ci stilul original al trupei, de cabaret noir, pe care îl impune întregului spectacol. Regizorul trebuie să născocească zeci de momente haioase care să se asorteze cu interpretarea excentrică și puternic individualizată a muzicienilor. De aici, comicul suculent al unei montări care cutreieră lumea de unsprezece ani cu același succes și pe care, de îndată ce s-a terminat, ai vrea să o revezi. Din nou și din nou!
- „Cioburi”. La fericita aniversare de 45 de ani - 30 iunie 2025
- Tendința veșnic tânără este cea a actualizării marilor clasici - 18 februarie 2025
- LINOTIP. Artă și antreprenoriat cultural - 4 decembrie 2022