La ora actuală, singurul reper vizibil în materie de popularizare a poeziei contemporane îl reprezintă seria Cartier de colecție. Este o panoramă a creștetului acestui ghețar imens care este poezia de limbă română din ultimele decenii. Iar antologiile de poezie din această colecție, mulțumită subvențiilor, se vând la prețuri care cresc mult șansele ca ele să ajungă la cititori.
În continuarea unei antologii a promoției anilor 90, semnată de Răzvan Țupa și Adrian Ciubotaru și intitulată Acum suntem noi anticii, ne aflăm acum, de o jumătate de an, în fața uneia dedicate poeziei „generației 2000”, alcătuită de Anastasia Gavrilovici și Alexandru Cosmescu, care s-au afirmat în poezia din ultimii 10 ani.
O antologie care se dorește a nu fi una exhaustivă – deși lipsa unei astfel de antologii curprinzătoare, care să acopere golurile lăsate de antologiile anterioare, se resimte în parțialitatea studiilor de până acum despre această generație, cum ar fi cel dezastruos al Grațielei Benga –, ci una prin care să se poată facă o introducere în poezia acestei generații dincolo de reputația și (pre)judecățile din jurul ei – trebuie spus, nu mai exista disponibilă pe piață vreo asemenea antologie, la mai bine de un deceniu de la Poezia antiutopică, îngrijită de Daniel D. Marin, și Compania poeților tineri în 100 de titluri alese de Dan Coman și Petru Romoșan, timp în care interesul s-a amplificat și tot mai multe persoane tinere s-au apropiat, cel puțin pe filiera atelierelor și concursurilor precum LicArt, de această poezie.
„O poetică inovativă”
Ca atare, o asemenea întreprindere ar trebui să fie făcută responsabil. Or, cititoarele și cititorii care nu vor sări peste prefață s-ar putea lovi de o serie de lucruri ce se cer despachetate – sau, cel puțin, ar putea să nu găsească prea multe explicații care să limpezească lucrurile sau să descurajeze reacțiile conservatoare. Aflăm ce se întâmpa la cenaclul Euridice sau pe Clubliterar, dar informațiile de context literar și socio-politice sunt altminteri minimale, constrângându-ne să căutăm mai departe alte surse, precum articolele și cărțile lui Mihai Iovănel.
Pe de o parte, există obstacolul educației și culturii poetice precare. Ancorarea în cotidian și uzul limbajului cel mai colocvial reprezintă pentru partizanii acestei generații o dovadă de democratizare a poeziei române, dar realitatea este că cei mai mulți oameni au rămas tributari modelelor canonice din școală asimilate în grabă și fără un respect față de întreaga diversitate a mijloacelor literare. Inerția aceasta este dublată de un unghi naționalist conform căruia această poezia ar fi fost prea marcată de influențele anglo-americane (poezia americană fiind redusă pripit la filonul narativ datorat lui Whitman), ca atare și „globalismului”.
Pe de altă parte, o mare parte din acești poeți aduc corporalitatea în sensul lor până la a friza pe alocuri estetica șocului cu orice preț. Ceea ce este de înțeles, mai ales pentru cine știe sau a trăit vremurile „știrilor de la ora 5”, însă antologatorii nu au preîntâmpinat în niciun fel posibilele reacții adverse, inclusiv la nivelul viscerelor, din partea celor din generațiilor mai tinere, care se pot întreba pe bună dreptate la ce bun această brutalitate, cultivată uneori aproape cu voluptate, ca și tendința, criticată aspru de Medeea Iancu în anii din urmă, de a reproduce întocmai atitudini precum sexismul.
Teoriile din spatele activității generației douămiiste sunt expuse fără a fi supuse unei lecturi critice, ceea ce ar trebui să ridice un semn de întrebare când trebuie să discutăm importanța direcției care a fondat generația, fracturismul. Încă de pe prima pagină, antologatorii ne spun că douămiiștii și-au asumat „o poetică inovativă” și „definindu-se critic și polemic în raport cu generațiile anterioare”, fără a recunoaște precursori precum poeții de limbă germană din Aktionsgruppe Banat, traduși în română prin antologia Vînt potrivit pînă la tare, ori avangardistul Geo Bogza și „generația războiului” reprezentată de Geo Dumitrescu.
În schimb, sunt reluate numele poeților americanilor pe care fracturiștii îi citau în manifestul lor, foarte probabil, fără a-i fi citit, nume alese de dragul de a înjgheba un precursorat menit să ofere legitimitate simbolică, așa cum fac grupările literare în momentul lor de afirmare… Nu că n-am putea face aproprieri între Răzvan Țupa și Ashbery, dar autenticismul frust și machist pe care fracturiștii l-au impus (echivalând scrisul cu viața, dar mai ales cea trăită periculos) contrastează totuși cu maniera prețioasă, „academizantă” a poetului gay newyorkez.
O antologie inevitabil părtinitoare
Firește, aceasta este o antologie inevitabil părtinitoare, făcută de insiders care scriu la rândul lor poezie. Ca atare, unele dintre selecții sunt făcute ireproșabil (de exemplu, la Andra Rotaru sau V. Leac); sunt însă și altele care sar fără explicații peste volume întregi, unele reprezentative (la Răzvan Țupa, Ana Dragu…). De asemenea, mi-aș fi dorit să existe un anumit compromis în privința celor absenți din antologie – așa cum am văzut într-o antologie îngrijită de Constantin Abăluță în 2000, Poezia română după proletcultism, puteau fi indicați absenții și poemele care ar fi putut fi incluse, pentru a veni în întâmpinarea cititorilor care ar dori să aprofundeze fenomenul.
Printre absențele greu de justificat se numără Oana Cătălina Ninu, Dumitru Bădița, regretatul George Vasilievici; în schimb, apreciez buna acoperire a douămiiștilor basarabeni, ca și includerea anumitor nume precum Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, Andrei Doboș, care au contribuit la tranziția către ceea ce s-a numit „post-douămiism” – o cvasi-promoție cu raportări mai relaxate la coordonatele poetice ale generației 2000, față de care nu s-a distanțat, și căreia îi va fi dedicată o altă antologie în aceeași colecție.
Un pic sentimental, dar și un pic inconfortabil
Altminteri, selecția aceasta este binevenit de severă, cuprinzând nu puține poete și poeți care au reușit să confirme în felul lor și în pofida obstacolelor, ca și oameni care și-au încheiat cariera poetică sau care, ca Adrian Diniș, au plecat prea curând dintre noi, cu textele lor cele mai memorabile, de regulă. Iar ansamblul, imperfect cum este, rămâne rotunjit cu aportul fotografiilor realizate de Victoria Viprada – ființe de piele, intimități vulnerabile surprinse un pic sentimental, dar și un pic inconfortabil.
În final, ca să compensez lipsa citatelor și ariditatea cronicii (titlul este parafrazat după un vers din Domnica Drumea), mi-am zis să realizez un colaj cu niște versuri din antologie, de la Gabi Eftimie, Ruxandra Novac, V. Leac, Cosmin Perța, Dan Coman, Dan Sociu, Andra Rotaru și Claudiu Komartin, în ordinea numerelor din pălărie:
„Nu-ți poți lua ochii de la soarele care moare.
Încet mâinile se adună. Noaptea ne ridică în aer
ca o lingură imensă, carnivoră.
Noi jucam și râdeam
și tabela de marcaj se schimba mereu.
Apoi s-a lăsat o mireasmă
și-n jur un puternic zgomot începea să se-audă
direct din plămâni.
Am rezistat tinereții, bolilor neașteptate, tristeții uscate din nord.
dar câte ore din noapte să stai în picioare,
minutele se bat pe o arenă înăuntrul creierului.
Întorci capul pentru o clipă și nu mai găsești lumea
unde-o știai.”