„Apă dulce” („Freshwater”) – al cărei titlu a trecut de fapt prin trei faze: „Apabună”, „Apa bună”, apoi cel cu care a fost publicată – este povestea unei tinere care pleacă la studii în străinătate, cu flashbacks în copilărie și cu un ocol consistent prin episoadele de nebunie pe care le trăiește. Bine scrisă, nu neapărat alertă, parcă așezată în ritmul apei despre care vorbește și al stihiilor pe care le cuprinde, cartea a avut parte de un număr impresionant de nominalizări pentru debut. O poveste scrisă de o tânără, dar nu neapărat pentru tineri, care pune în joc mituri nigeriene, viața de colegiu american și, nu în ultimul rând, o viață interioară extrem de tumultuoasă.
(fragment)
„Apa dulce” de Akwaeke Emezi, traducere de Cristian Fulaș, Editura Vellant, București, 2019, colecția „EndorFiction”
Am venit de undeva – ca orice lucru. Când trecerea se face dinspre spirit înspre carne, porțile trebuie să fie închise. E o formă de bunătate. Ar fi crud să nu fie așa. Poate că zeii au uitat; pot fi neglijenți, da. Nu cu rea intenție – cel puțin, nu de obicei. Dar vorbim despre zei, la urma urmelor, iar lor nu le pasă ce se întâmplă cu carnea, în special pentru că e lentă și plictisitoare, nefamiliară și vulgară. Nu sunt foarte atenți la ea, cu excepția cazurilor când e adunată, organizată și înzestrată cu suflet.
Când ea (trupul nostru) și-a făcut drum în lume, alunecoasă și mai zgomotoasă decât un sat de furtuni, porțile au fost uitate deschise. Ar fi trebuit să fim deja ancorate în ea atunci, ar fi trebuit să fim adormite în membranele ei și una cu mintea ei. Ar fi fost calea cea mai sigură. Dar, de vreme ce porțile erau deschise, nu erau închise în fața reamintirii, ne-am rătăcit. Eram în același timp bătrâne și nou-născute. Eram ea, și totuși nu. Nu eram conștiente, dar eram vii – de fapt, principala problemă era că eram un noi diferit în loc să fim pe deplin și doar ea.
Deci, iat-o: un bebeluș grăsun, cu păr mult și ud. Și iată-ne și pe noi, copii în această lume, oarbe și înfometate, în parte agățate de carnea ei și în parte urmând-o ca niște pârâuri prin porțile deschise. Întotdeauna am vrut să credem că a fost o scăpare a zeilor, nu o neglijență intenționată. Dar ceea ce credem noi aproape că nu contează, inclusiv faptul de a fi ce suntem pentru ei: copilul lor. Nu pot fi cunoscuți – orice ființă cu rațiune își dă seama de asta – și sunt cam la fel de blânzi cu copiii lor cum sunt și cu al tău. Poate chiar în mai mică măsură, căci copiii tăi sunt doar saci fragili de carne cu un suflet trecător. Noi, pe de altă parte – copiii lor, progeniturile lor, zei mai mici, ọgbanje – putem îndura cu mult mai multe orori. Nu că asta ar fi contat – era clar că ea (bebelușul) avea să înnebunească.
Am rămas adormite, dar cu ochii deschiși, încă prinse de corpul și de vocea ei în timp ce creștea, în acei primi ani lenți în care se întâmplă totul și nimic. Era temperamentală, inteligentă, un soare în continuă mișcare. Violentă. Țipa mult. Era dolofană și frumoasă și nebună, dacă ar fi fost cineva capabil să-și dea seama. Ei spuneau că semăna cu neamul tatălui ei, cu bunica moartă, din pricina pielii întunecate și a părului bogat. Însă Saul nu i-a pus numele mamei lui, așa cum ar fi făcut un alt bărbat. Se știa că oamenii se întorceau în corpuri noi; se întâmplă tot timpul. Nnamdi. Nnenna. Dar când a privit în negrul umed al ochilor ei, el – surprinzător pentru un orb, un om modern – nu a făcut acea greșeală. Cumva, Saul a știut că orice îl privea din interiorul acelui copil nu era mama lui, ci altcineva, altceva.
- Dan Coman despre spectacolul „La câțiva oameni distanță…” - 27 decembrie 2024
- Colecția Pantazi. Noile voci ale literaturii - 17 decembrie 2024
- Povestea care unește istoria recentă a Germaniei cu istoria recentă a României - 16 decembrie 2024