Ca majoritatea principalelor elemente constitutive ale câmpului literar și instituția premiului literar a devenit în ultimele două-trei decenii subiectul unor dezbateri și analize consistente care i-au chestionat – pe bună dreptate – relevanța. Nevoia de a stabili locul premiilor literare în peisajul literar contemporan nu vine dintr-o pornire revizionistă gratuită, ci este o consecință a schimbărilor prin care a trecut sistemul literar mondial și însăși conceptul de literatură în ultima jumătate de secol.
Revizuirea rolului premiilor literare în câmpul cultural de azi – autohton și mondial deopotrivă – are două cauze mari. Prima dintre ele este internă sistemului literar și ține de negocierea felului în care înțelegem și definim literatura, precum și a principiilor după care apreciem și judecăm textele literare. Cauza externă ține de impactul premiilor literare în societate sau, mai degrabă, în proximitatea mediului literar. Așadar, avem pe de-o parte scriitori și critici care se întreabă ce mai înțelegem prin literatură astăzi sau dacă este textul literar strict o operă artistică, care nu ține cont de contextul în care a fost creată sau, din contră, o poezie sau un roman pot fi instrumente de reprezentare socială sau chiar de emancipare politică. În acest caz, dacă însăși principiile de bază ale sistemului literar sunt puse la îndoială, natura și scopul premiilor literare trebuie regândite. Pe de altă parte, avem editorii de carte care vând acest produs și cititorii care-l cumpără și care au nevoie să se orienteze pe piață. Publicul larg, care poate nu urmărește îndeaproape mișcările de pe scena literară, folosește premiul literar ca pe un mijloc de a se apropia de această zonă a culturii.
Impresia că premiile literare și-au pierdut din importanță este împărtășită de toți actorii implicați în acest lanț. Pentru criticii și teoreticienii literari problema premiilor literare este strâns legată de cea a valorii literare și, în cele din urmă, de cea a canonului literar. De la vocile progresiste, care pun sub semnul întrebării capacitatea premiilor literare de a aprecia texte care nu întrețin ideologia dominantă și status quo-ul momentului, adesea restrictive și injuste față de categorii întregi de scriitori, până la cele mai conservatoare, care deplâng tocmai această încercare de deschidere pe care o identifică ca un simptom al disoluției sistemului de valori pe baza căruia s-a concretizat literatura modernă, toți aceștia împărtășesc un scepticism din ce în ce mai pronunțat față de posibilitatea ca premiile să reflecte realitatea fenomenului literar actual.
Pentru scriitori, miza premiilor literare a fost mereu acumularea de capital simbolic și de capital financiar. Dacă instituția aceasta și-a pierdut din credibilitate, iar specialiștii nu-i mai recunosc autoritatea pe care o avea cândva, este destul de clar că posibilitatea de a fi legitimat ca scriitor în câmpul literar este redusă. Pe lângă faptul că a câștiga un premiu nu-ți mai crește cota ca autor, nici sumele de bani care pot fi obținute nu mai sunt un stimulent pentru scriitori. Lăsând la o parte marile premii internaționale, ca Nobelul de un milion de euro sau celelalte mai „modeste”, de doar câteva zeci sau sute de mii de euro, un scriitor poate câștiga premii locale sau naționale care nu depășesc câteva sute de euro sau, în cazurile fericite, câteva mii. În România, înainte de 1989, premiile literare erau foarte importante mai ales prin sumele de bani care reveneau câștigătorilor și care erau semnificative raportate la veniturile din acei ani. După căderea regimului comunist, premiile Uniunii Scriitorilor au fost cele mai importante, ca bani și ca statut, dar, cum depindeau de bugetul de stat, într-o economie de tranziție, sumele nu erau foarte mari. Au existat însă și câteva premii mai consistente, cum ar fi cel privat „Augustin Frățilă”, în valoare de 10.000 de euro, care a rezistat doar trei ediții, sau Premiul pentru Arte al Ministerului Culturii și Cultelor, de stat, acordat într-o singură ediție, în 2008, lui Mircea Cărtărescu și care a valorat 25.000 de euro.
Un alt motiv pentru care multe premii literare și-au pierdut din credibilitate, mai ales în ochii cititorilor, au fost scandalurile prin care au trecut acestea. De altfel, Premiul Nobel are o pagină de Wikipedia dedicată controverselor iscate an de an în urma alegerilor unui laureat sau al altuia. În 2018, Premiul Nobel pentru literatură nu a fost decernat, după ce mai mulți dintre membrii juriului s-au retras ca urmare a faptului că Jean-Claude Arnault, soțul Katarinei Frostenson, colega lor de juriu, a fost acuzat de hărțuire și abuz de către 18 femei. De asemenea, presa suedeză a adus în discuție și suspiciunea că Arnault ar fi fost cel care ar fi „scăpat” pe surse numele a mai multor laureați înainte ca aceștia să fie anunțați oficial.
La noi, o controversă de acum zece ani a avut reverberații puternice în câmpul literar. Mai exact, Premiul „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, un premiu longeviv și bine cotat, i-a fost acordat în 2015 lui Gabriel Chifu, aflat pe atunci în conducerea Uniunii Scriitorilor. Lumea literară s-a revoltat și mulți scriitori și critici au protestat împotriva acestei decizii care știrbea din prestigiul acestui premiu, dar care afecta și integritatea Uniunii. De altfel, acest moment a fost și ultima picătură în paharul nemulțumirilor scriitorilor față de conducerea Uniunii Scriitorilor și față de Nicolae Manolescu, care schimbase cu câțiva ani înainte statutul Uniunii pentru a înlătura limita de două mandate în fruntea organizației. Astfel a luat ființă Grupul pentru Reformă al Uniunii Scriitorilor din România, care a încercat să reformeze instituția din interior și apoi din exterior, unii find dați afară, alții plecând de bună voie. O altă consecință a acestui scandal a fost o atitudine din ce în ce mai autarhică a Uniunii, mai ales în ceea ce privește premiile, fiind nominalizați și laureați doar scriitorii care nu făceau probleme conducerii. Alte controverse, care au cântărit mai greu în ochii publicului larg, sunt cele legate de Premiul „Mihai Eminescu” – Opus Primum, acordat anual unui volum de debut în poezie și care au pornit de obicei de la poeziile citite de unii dintre nominalizați sau de către câștigători, care au deranjat gusturile mai conservatoare ale multor cititori – sau ale unor cetățeni care nu citesc oricum poezie – și care au fost foarte mult amplificate de presă.
Dar lăsând controversele la o parte, pentru cititori premiile literare nu mai sunt un reper după care să se ghideze în alegerea lecturilor. Cei interesați au astăzi la îndemână o gamă variată de instrumente care să-i ajute, de la platformele culturale online, care conțin, pe lângă texte scrise, podcasturi, vloguri (BookTube) sau reel-uri dedicate cărților (BookTok), până la diferite chat-uri gestionate de IA, care pot să sintetizeze cantități impresionante de informații. Așadar descentralizarea sistemului literar mondial a contribuit la scăderea relevanței premiilor literare. De fapt și de drept, instituția premiului literar, așa cum s-a constituit ea de la sfârșitul secolului XIX și pe parcursul secolului XX este perimată, fiind victima procesului de democratizare a literaturii și a accesului la cultură.
Cu toate acestea, nu m-aș grăbi să anunț dispariția premiilor literare, care pot fi încă utile dacă vor fi adaptate realității peisajului literar actual. Problema în România e că există această obsesie a premiului literar total, adică a premiului literar ca măsură a valorii absolute, a premiului literar care reușește să înregistreze toate cărțile eligibile, de la cărțile cele mai vizibile și cu distribuție până la cele de la editurile de apartament, să le compare și să le diferențieze matematic, de parcă ar exista un barem inefabil și universal acceptat, și care premiază, în cele din urmă, acea singură carte care îndeplinește toate condițiile și care nu poate fi contestată de nimeni.
Din fericire, observ că din ce în ce mai puțini oameni au aceste așteptări și asta ne poate ajuta să diversificăm peisajul premiilor literare autohtone. Cred cu tărie că premiile literare mai pot fi relevante astăzi fie dacă pun lupa pe o categorie de autori sau de cărți care au fost nedreptățite de premiile literare clasice sau au fost prea ușor trecute cu vederea, fie dacă devin mai mult decât niște simple înmânări de diplome, trofee și sume de bani. Din fericire, am avut un premiu care a încercat să facă aceste lucruri, și anume Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, cu următoarele categorii: Poezie, Proză, Debut Poezie, Debut Proză, Premiul special pentru Inovație și contribuții deosebite aduse literaturii. Premiile „Sofia Nădejde” au debutat în 2018 și-au luat o pauză în 2022, cu mențiunea că nu au fost neapărat anulate. După cum era de așteptat, inițiativa aceasta a creat mari controverse, iar reproșurile au fost și ele variate, dar toate au avut în comun ideea de excludere și de segregare. În realitate, tocmai decupajele acestea sunt cele care mai pot salva instituția premiilor literare și nu doar să o salveze, ba chiar să o facă și atractivă și utilă. Un premiu care să pună în valoare literatura scrisă de femei nu este cu nimic mai prejos sau mai presus de premiile generaliste, are doar altă natură și alt scop. Avem nevoie de premii alternative, care să se uite cu atenție la genuri literare diferite, cum sunt cele dedicate cărților de science fiction/fantasy. Aș vrea să menționez și Premiul Cărturino, dedicat literaturii scrise pentru copii, organizat de Librăriile Cărturești, care a avut deja două ediții. Având în vedere creșterea acestui segment al pieței editoriale, era timpul ca și această literatură să aibă un astfel de mecanism de validare. Apoi, un alt exemplu bun de premiu tematic este Premiul Cartea discretă a anului, care după cum o spune și titlul se uită la acele volume care au trecut prea ușor pe sub radarul criticii și a cititorilor. Desigur, nu pot să nu menționez un mult mai cunoscut premiu care „exclude”, și anume Gala Tinerilor Scriitori, care recunoaște anual cei mai buni tineri – sub 35 de ani – prozatori, poeți și critici. Și ca să închei enumerarea aceasta, reiterez necesitatea unui premiu pentru proză scurtă, care să valorifice producția foarte bogată a acestui gen, ce a crescut exponențial în ultimii zece ani.
Revenind la Premiile „Sofia Nădejde”, ce mi se pare foarte important la acest demers este modelul alternativ pe care-l oferă în raport cu premiile clasice. Mai exact, organizatorii au creat un ecosistem cultural în jurul acestor premii, care a constat în conferințe, spectacole de teatru și proiecții de filme, ateliere, publicarea unor cărți și alte elemente care au contribuit la crearea unei platforme culturale în centrul cărora se afla recunoașterea importanței literaturii – și a altor discursuri artistice – scrise de femei prin decernarea unor premii literare. În sens invers, Premiile Z9, oferite de poete și poeți, reprezint[ o inițiativă care a apărut în cadrul unui astfel de ecosistem cultural deja format, platforma Z9, care a pornit la drum ca un cenaclu și s-a dezvoltat între timp în ceva mult mai complex, organizând și un festival de poezie tânără, cu o tabără de scriere pentru tinerele poete și tinerii poeți, publicând și o revistă și câteva antologii, printre altele. Ce este mai special la Premiile Z9 – cu două secțiuni Debut și Poezie – este faptul că juriul este format din toate poetele și toți poeții invitați la Z9Festival până în anul acordării premiului și care au scris cel puțin un volum publicat original în limba română, lista actualizându-se anual. De asemenea, conform regulamentului, în cazul în care o persoană care face parte din juriu este eligibilă pentru Premiul Z9Poezie, aceasta fie renunță la calitatea de membru al juriului pentru anul respectiv, fie își retrage volumul din concurs la categoria respectivă. Persoana în cauză își păstrează calitatea de membru al juriului pentru Premiul Z9Debut”. Am ținut să fac toate aceste precizări pentru a arăta cât de mult s-au diversificat premiile literare autohtone și cum, paradoxal, viitorul acestei instituții este de căutat tocmai în aceste demersuri care se împotrivesc ideilor de ierarhii. Deși practică un joc asemănător cu cel al premiilor clasice, mecanismul și impactul sunt diferite.
Am încercat până aici să argumentez că peisajul premiilor literare autohtone este ceva mai complex decât am crede la o primă impresie și că, în ciuda tuturor problemelor și a lipsurilor materiale, există motive de optimism. Dar nu aș vrea să închei fără să mă raportez la propria experiență cu premiile literare. Mai exact, m-am alăturat acum patru ani juriului Premiilor Observator cultural, de trei ani sunt redactor al revistei, deci sunt implicat în organizarea lor, iar acum șapte ani, pe când eram masterand, am fost unul dintre fondatorii Premiului Observator Universitas, pe care îl îngrijesc de atunci. Pentru că am încercat să analizez problema premiilor literare cât mai obiectiv am putut, nu m-am referit la Premiile Observator cultural, care anul următor vor ajunge la cea de-a XX-a ediție. Nu pot însă să mă prefac că aceste premiile oferite de revista Observator cultural nu au rămas printre cele mai relevante premii generaliste din România. Deși au un profil mai clasic, m-am întrebat cum au reușit să ajungă la aproape două decenii de existență și să-și păstreze prestigiul. Mi-am răspuns singur la întrebarea aceasta în acești ani de când am intrat în echipa de organizare a premiului. În primul rând, atât prin organizare, cât și prin nominalizări și câștigători, premiile Observator cultural nu au stârnit mari controverse. Desigur, nici în cazul acestor premii procesul nu este perfect și s-a întâmplat ca unele cărți care meritau să fie nominalizate să le fi scăpat criticilor și jurnaliștilor culturali care votează an de an pentru listele de nominalizări, dar aceste cazuri au fost mai degrabă excepții. Apoi, cred că juriile au ales mai mereu corect și nu au lăsat foarte mult loc de discuție în legătură cu volumele și autorii premiați. Făcând parte din juriu am apreciat deschiderea tuturor membrilor de a judeca cât mai just și onest cărțile. Cel mai important mi se pare faptul că de-a lungul timpului au fost premiați autori cu opinii literare și opțiuni politice foarte diferite, care ar fi putut foarte bine intra în polemici pe diferite teme cu membrii juriului. În cele din urmă, foarte importante au fost și categoriile mai recent create, care au adus un suflu nou premiilor Observator cultural. Mă refer aici la Premiul Observator Lyceum, Premiul Observator Universitas și premiile pentru traducere din limba spaniolă, franceză, germană și italiană. Premiul Observator Lyceum are deja zece ediții și este acordat de un juriu format din elevi de la licee bucureștene – și la ultima ediție și de la revista Alecart din Iași – unei cărți de proză dintre cele nominalizate pe listele principale. În jurul acestui premiu s-au organizat și întâlniri lunare cu scriitorii nominalizați sau cu cei care au publicat recent o carte, la care au participat de fiecare dată câteva zeci de elevi, ceea ce a ajutat foarte mult la păstrarea entuziasmului față de premiu, oferind și o dimensiune educațională Premiilor Observator cultural. La fel de entuziaști sunt și studenții care se implică anual în jurizarea premiului Observator Universitas. Provenind din principalele centre universitare ale țării, studenții citesc câteva zeci de volume de poezie – fără debuturi, doar poeți care se află cel puțin la a doua carte –, fac propria listă de nominalizări și își aleg apoi preferatul. Compararea listei categoriei Poezie a Premiilor Observator cultural cu cea a premiului Observator Universitas a devenit una dintre cele mai interesante lucruri în cadrul acestor premii, pentru că ne arată diferențele de gust și interese între generații, precum și transformările care au loc în peisajul poetic. Apoi, este evidentă importanța premiilor pentru traduceri, fiind o practică foarte subapreciată și prost plătită, dar atât de necesară. Toate aceste „achiziții” ale premiilor Observator cultural i-au conservat prestigiul și i-au asigurat relevanța și pentru generațiile mai tinere, completând foarte bine tabloul mai general al premiilor literare autohtone, alături de modele mai noi și diferite de apreciere a literaturii române contemporane.
