Biblioteca Lidia Vianu

În cenușiul anilor optzeci ai secolului trecut, am deschis cartea Lidiei Vianu, Scenarii lirice moderne. T. S. Eliot și Paul Valéry (1983), teza de doctorat, republicată la editura online a Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan (mttlc). Cum să nu îmi amintesc, răsfoind-o acum, citatul din East Coker: „There is only the fight to recover what has been lost/

And found and lost again and again: and now, under conditions/ That seem unpropitious. But perhaps neither gain nor loss./ For us, there is only the trying. The rest is not our business”. Pentru mine a fost un șoc și o rază de speranță; șoc, pentru că nu mai întâlneam obișnuita introducere cu „itemuri”, specifică studiilor structuraliste – o modă în care se părea că ne blocaserăm –, ci o plasare a celor doi sub semnul balanței (metaforă fericit-găsită, dacă ne gândim la etimologia cuvântului librum-a, o trimitere implicită la cărți), care mi-a stimulat imaginația critică, pentru că mă scotea nu doar din procustianismul structuralist, dar și din sistemul oprimator, supus cenzurii. Rază de speranță, pentru că o voce autorizată a anglisticii se alătura peisajului literar critic din România, alături de cele ale lui Nicolae Manolescu și Eugen Simion și ale altora care încercau să dea un aer de relativă normalitate/sincronicitate vieții literare.

Mi-a atras atenția o observație care, dacă mergi puțin lateral, fără să pierzi drumul, ajungi la misreading, la lecturile greșite: „În 1948, T.S. Eliot a ținut la Washington prelegerea «De la Poe la Valéry», în care discuta considerațiile făcute de Valéry în «Situation de Baudelaire». Eliot examinează influența lui Poe asupra lui Baudelaire, Mallarmé și Valéry. Concluzia lui este că toți trei au văzut în Poe ceea ce au vrut ei să vadă, anume, ideea poeziei pure, a cărei carieră, susține Eliot, s-a încheiat odată cu Valéry. El demonstrează că poezia lui Poe, redusă ca volum şi imatură, este departe de idealul poemului lucid elaborat de francezi şi susține că cei trei poeți în chestiune, necunoscând suficient limba engleză, au fost induşi în eroare de principiile poetice pe care Poe le-a exprimat în proză, dar nu le-a aplicat în versuri (subl. mea, M.T.).” Iată cum, dintr-o singură mișcare putem înțelegem o distincție importantă între o lectură leneșă / impresionistă și o lectură aplicată, un principiu esențial și în teoria traducerii.

Antologiile pe care le-a publicat în acea perioadă, însoțite toate de substanțiale studii critice, cu lecturi aplicate, ne ofereau nouă, profesorilor, și deopotrivă studenților, un loc respirabil în timpuri de cenzură. Într-o bibliotecă subțire în cărți englezești și americane, cartea Lidiei Vianu despre Eliot și Valéry a fost un ghid de abordare critică, lipsită de sforțările de a împinge într-o formulă textul și autorul, era un semn că se schimbă ceva, că hermeneutica textului literar, suflul personal în citirea și înțelegerea literaturii (nu doar a celei britanice) câștigă teren în fața unui structuralism îmbătrânit și înrăit, cum ajunge orice curent literar – aidoma portretului final al lui Dorian Gray. Esențial este suflul personal, acea pneuma, acea respirație, care poate fi sacadată, amplă sau atotcuprinzătoare, căci la urma urmei, lentila oricărei metode / oricărui curent literar depinde de cititor, de fratele care citește, de ambivalentul cititor-scriitor.

După 1989, prima carte a Lidiei Vianu a venit ca un exercițiu al reparării traumei cenzurii, așa că printr-o serie de interviuri ne-a pus în față o realitate trăită cu intensitate, căci una este să interpretezi greșit un text (misreading) și alta să fii împins să-ți denaturezi propriul text (un fel de self-denial ce îți alterează propria personalitate). Censorship in Romania este povestea tristă despre acei ani când ne-am dedublat, când ne-am amăgit cu supraviețuirea, când, uneori, eurile lirico-biografice s-au întrepătruns până la dispariția frontierei dintre viață și text. Pe urmele acestui desen subtil s-a derulat și viața-text a Lidiei Vianu, autoare a unei impresionante serii de cărți de critică, didactice, poezie, de traduceri – este biblioteca pe care a construit-o ajutată fiind la un moment dat de marele profesor, lingvist și critic literar, C. George Săndulescu. Toată această bibliotecă a fost și încă este eșafodajul Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan, cu precizarea că, atunci când discutăm despre contemporaneitate, nu excludem tradiția, adică, nu suntem ființe unidimensionale la urma urmei. Proiectul a fost/este sprijinit de British Council, Universitatea București, Uniunea Scriitorilor din România, Institutul Cultural Român. În cele ce urmează mă voi referi la câteva dintre traducerile publicate online, la natura lor și la teoria care a însoțit acest demers in progress. (Pentru o deplină informare, vă îndemn să accesați site-ul http://editura.mttlc.ro/).

Scurtă arheologie a traducerii. Instrumente de cercetare

În intenția de a oferi un reper teoretic și ilustrativ (didactic, dar nu numai), C. G. Săndulescu și Lidia Vianu au publicat un Compendium of Translated Poetry (2011 – link către lucrarea completă, în format PDF), însoțit de o prefață a celor doi academici. Disting aici abordări diferite care, ca într-un caleidoscop – metaforă cheie care traversează scrisul Lidiei Vianu, (parțial dezambiguizată în recentul ei roman,  ƘΑΛΕΙΔΟΣΚΌΠΙΟ/ KALEIDOSCOPE/ CALEIDOSCOP) –, converg pentru a oferi o interpretare comprehensivă a actului de traducere. De la traducere-în-general la traducerea literară, George Săndulescu expune punctele esențiale ale acestui act, până la urmă, hermeneutic. „Translation is a craft, a handicraft”, spune acesta, și nu se poate face „at one go”, adică la repezeală, dintr-o suflare, cum ar veni. Ia timp, iar timpul este dimensiunea oricărui act de creație. În al doilea rând, orice traducere este interdisciplinară (subl. aut.), iar traducătorul trebuie „să sape” pentru a descoperi intențiile textului pe care îl traduce. Când am subliniat cuvântul orice, m-am gândit la traducerile din domeniul artelor și arhitecturii, de exemplu. De ce nu sunt literare? Pentru că e un domeniul de specialitate la mijloc? Ce se face un tânăr arhitect care citește Complexity and Contradiction in Architecture, cartea arhitectului și teoreticianului de arhitectură, Robert Venturi, care pornește de la o carte ultra-cunoscută printre literați: Șapte tipuri de ambiguitate? Exemplele abundă, că tânăra generație de teoreticieni ai arhitecturii scriu cu T. S. Eliot în minte, dau citate copioase din poemele lui sau din acelea ale altor moderniști, mergând înapoi, în secolul XIX, la Tennyson. Modernismul și post-modernismul au pulverizat în mare măsură granițele dintre literatură și domeniile așa-zis conexe. Același lucru îl subliniază și G. Săndulescu în acest context, cu diferența fundamentală: textul literar îți dă libertate, pe când o traducere „de specialitate” este constrângătoare. Sentimentul de libertate este prețios, dar nu întru totul acoperitor. O altă subliniere importantă se referă la viziunea asupra istoriei literare și, cred, pentru prima oară ia poziție împotriva celebrei teorii lansate de Jan Kot, în a sa Shakespeare contemporanul nostru, o teorie forțată a sincronicității, care în fapt pune în paranteză istoria; interesantă, speculativă, teoria a marcat discursul critic și literar al anilor șaizeci-șaptezeci ai secolului trecut. Diferența făcută de Săndulescu este mult mai profundă și ține despre modul în care privim istoria: circular sau sub marca spiralei evolutive. Lidia Vianu, pornește însă de la doi mari poeți moderniști: T. S. Eliot și Paul Valéry (ambii personajele propriei teze de doctorat). Critic avizat al operei lui Eliot (poezie, teatru, critică literară), ea reamintește o regulă esențială: „mergi la text!” Lucru valabil pentru scriitor / poet / traducător și evocă observația ironică a lui Eliot: poezia nu este carieră, ci „un joc de fraieri / de pierde-vară” (a mug’s game) – iar timpul este esența aici, pentru că atât poetul, cât și traducătorul (fratele) sunt supuși acelor „visions and revisions” (viziuni și revizuiri).

Antologia celor doi academici, în concordanță cu ideile privind istoria literară, oferă un tablou cronologic al istoriei traducerii; un tablou, nu o linie monotonă, pentru că sunt amestecate texte din literatura britanică și traduceri în limba română într-un interesant joc integrativ. Dimensiunea didactică este pusă sub semnul solid al filosofiei lecturii: re-reading (teoretizată superb de regretatul Matei Călinescu!). Atât poetul, cât și traducătorul sunt bântuiți de angoasa găsirii cuvântului lipsă / căutat cu ardoare, precizează în mod fericit Lidia Vianu.

Să aruncăm o privire asupra poeților antologați (cea mai cuprinzătoare antologie publicată până acum grație internetului); evident că nu mă voi angaja într-o analiză critică a textelor ci voi sublinia opțiunile autorilor antologiei. Arta de a traduce dintr-o limbă în alta este mereu subiect de controverse, dar arta de a traduce texte dintr-o limbă mai moartă decât latina probează inventivitate arheologică, oarecum convergentă cu înțelegerea unui text joycean; fragmentul ales din poemul epic Beowulf este „tradus” de nimeni altul decât laureatul Nobel, poetul irlandez Seamus Heaney, care reușește să țeasă atmosfera vechii limbi anglo-saxone. Cronologic, citim un fragment din superba traducere a Profesorului Dan Duțescu din poemul lui Geoffrey Chaucer, Troilus and Creseyde, dar și traducerile baladelor Clerk Saunders, Get up and Bar the Door, și a altora, opera talentatului și meticulosului Profesor Leo Levițchi (Lidia Vianu a publicat și biblioteca Levițchi, un act de apreciere enormă față de profesorul care a contribuit la formarea multor generații de angliști din România). Autorii antologiei au inclus și traduceri ale unor scriitori / poeți, cum sunt Lucian Blaga, Șt. O. Iosif, Grete Tartler, Ioana Ieronim, Ion Pillat, de exemplu. Au ales unele traduceri din Shakespeare în această antologie pentru ca Lidia Vianu să revină cu o serie absolut spectaculoasă, egalabilă cu o incursiune în istoria limbii poetice românești, publicând majoritatea traducerilor din opera lui William Shakespeare în limba română. Remarcabil este faptul că vedem adunate aici traduceri din același autor (Shakespeare) create la vârste diferite ale limbii române și, evident, cu expresivități diverse. Există un Shakespeare citit de Lucian Blaga, de Șt. O. Iosif, de Ioana Ieronim, de Ion Pillat. Nu pot trece peste modul în care Ion Pillat valorifică poeticitatea limbii române în traducerea Sonetului 97: „La fel ca iarna mi-a fost lipsa ta, / O, tu plăcere a omului ce piere! / Ce înghețat eram, cum vremuia”. Sau observațiile ironice ale autorilor antologiei, când aleg Sonetul 66, în mai multe versiuni de traducere: George Pruteanu, Ion Frunzzetti, G. Tomozei, Dan Grigorescu și N. Chirică, P. Rezuș, N. Pintilie. Oare de ce atâți traducători au ales acest sonet? „Au fost toți acești traducători disidenți vituperatori, la fel ca Shakespeare? Sau era Shakespeare deasupra cenzurii?” – se întreabă ei, adăugând un comentariu amar referitor la post-comunism. A fost sau nu a fost Shakespeare contemporanul nostru atunci când scria: „Scârbit de toate, tihna morţii chem; / Sătul să-l văd cerşind pe omul pur, / Nemernicia-n purpuri şi-n huzur, / Credinţa – marfă, legea sub blestem” (Ion Frunzzetti, traducătorul meu preferat)? Îmi vine în minte cartea lui Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, unde se discută despre refugiul intelectualilor din perioada comunistă în istoria sau literatura unor epoci îndepărtate. Pentru că nu doresc să merg pe cărări arborescente, aș răspunde așa: cenzorii comuniști aveau acea pietate-cecitate caraghioasă în fața personalităților necontestate de Marx & comp., pe scurt, se uitau la gard, nu la leopard. Și, indubitabil, condiția artistului nu s-a prea schimbat de la Platon încoace. Într-adevăr, ce ne-am fi făcut fără Shakespeare, cel vânat pentru familia lui catolică! Că, de pildă, există și un Shakespeare encomiast în The Famous History of the Life of King Henry VIII, nimeni nu poate nega, dar se poate compara encomiasmul lui cu acela al multor poeți români din anii comunismului? Publicând mai multe versiuni de traducere ale aceluiași sonet, vedem mai bine și portretul traducătorului, relația lui cu textul, registrul poetico-lingvistic în care respiră. Îl percep pe coloratul și mușcătorul George Pruteanu în traducerea acestui sonet: „Lehămețit de tot, aş vrea să mor: / Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi, / Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi, / Credinţa, marfă ieftină-n obor”. O asemenea alegere de a traducere, bănuiesc, s-a bazat pe extraordinara diversitate / bogăție a limbajului shakespearian, mai ales în comedii; niciodată în sonete nu există o abatere de la registrul sobru, clasic – ironie, da, dar nu limbaj pamfletar.

Stingher în antologie este subtilul poem al lui John Donne, A Lecture upon a Shadow, netradus încă în limba română; stimulatoare și utilă este întrebarea autorilor referitoare la legătura peste secole dintre Donne și T. S. Eliot, cel care l-a adus pe poetul „metafizic” în atenția moderniștilor, marcând astfel un întreg val de re-citiri ale literaturii clasice. Din păcate, nu există o traducere a acestui poem în limba română; Ștefan Augustin Doinaș a ales alt poem, Extasy, poate mai curajos în limbajul iubirii, oferind o traducere care ar cere, posibil, o altă variantă de traducere.

Marea absență din această antologie este John Milton, deși la data publicării exista o traducere a Paradisului Pierdut, dar aș face o nedreptate dacă aș continua această interogație, căci Milton apare în traducere în alte cărți publicate sub îngrijirea Lidiei Vianu.

Între traducerile din William Blake și S. T. Coleridge răsar neprihănitele poeme ale primului poet român, Ienăchiță Văcărescu, netradus încă în limba engleză. Vasile Cârlova, I. Heliade Rădulescu și Grigore Alexandrescu sunt de asemenea antologați sub semnul „translation required”, la fel și pentru Vasile Alecsandri. Primul poet român tradus în limba engleză este Mihai Eminescu, inserat printre marii poeți anglo-americani ai secolului al XIX-lea. Nu aș putea spune că traducerile din Mihai Eminescu în limba engleză îi fac dreptate pe deplin. Remarcabile sunt traducerile poeziei Cu mâine zilele-ți adaogi (L. Levițchi) și ale poemului Atât de fragedă (P. Grimm), unde traducătorul a intuit un sunet byronian și l-a redat expresiv. Vă provoc să vă gândiți la celebrul poem She Walks in Beauty. „So like the sweet, white cherry blossom,/ So tender and so fresh thou art, /And on my life‘s way like an angel/Appearing thou dost light impart”.

Coșbuc, Bacovia, Macedonski, Blaga sunt și ei prezenți pe lângă marii poeți ai secolului XX. Antologia-ghid se încheie circular, cu un poem de Seamus Heaney, precedat de traducerea unui poem de Nichita Stănescu. Aceste eșantioane de traducere sunt urmate de patru instrumente de studiu/cercetare, absolut necesare studenților angajați în învățarea științei traducerii, căci la fel ca în cazul criticii literare, traducerea poate fi leneșă sau aplicată.

Indiscutabil, A Manual for the Advanced Study of James Joyce’ Finnegans Wake este un alt instrument de lucru care nu poate fi neglijat de niciun cercetător al romanului, fie din România sau din alte țări, iar la bibliografia unui studiu despre opera-fenomen trebuie adăugați ambii autori ai acestui corpus impresionant: C. George Săndulescu și Lidia Vianu, căci a-l menționa doar pe unul dintre ei este un act injust, deși Lidia Vianu își asumă cu modestie doar rolul de tehno-redactor. Doar parcurgând cele o sută treizeci de volume îți dai seama ce limite poate atinge literatura – practic, niciuna; căci zdrobind – rafinând (în sensul rafinării unei materii) secvențele de cuvânt-sens-context / limbă-limbaje/ temporal-atemporal, Joyce (re) re-scrie aproape tot ce să sub semnul unui alfabet universal.

Cafenea – Bibliotecă/Biblioteci

Lista scriitorilor români/străini traduși este enormă, dacă te gândești la timpul scurt în care această laborioasă activitate de traducere și recuperare s-a concretizat. Fie în antologii (It Might Take Me Years), fie în volume separate, poeții traduși în formula colaborării dintre studenții masteranzi și poeți britanici. Antologia menționată adună treizeci și nouă de poeți români, membrii ai PEN-Clubului din România. Lidia Vianu pune antologia sub semnul supraviețuirii timpurilor orwelliene pe care le-am trăit, neuitând să adauge acel accent al îndoielii în privința căderii cortinei de fier. „This is more than a book: it is a door open into the privacy of minds. The texts published here say just this: «I write, therefore I am.»” Din nou, sub mâinile Lidiei Vianu o carte devine un instrument fin de sondare în nisipurile mișcătoare ale condiției intelectualului / poetului român.

O întrebare care m-a frământat în acești ani, peste treizeci: de ce este nevoie de o colaborare cu un scriitor nativ, britanic sau american, pentru a traduce? L-am întrebat pe Adam Sorkin, cu care am tradus câteva poeme de Mihai Ursachi, iar el mi-a spus că el poate face o traducere să sune mai puțin străină (cred că dorea să spună necunoscută) urechilor și ochilor unui cititor american. Oare nu tocmai sunetul / expresia străină a adus/aduce succesul unor scriitori care scriu într-o limbă străină? C. George Săndulescu menționează în Ghidul discutat anterior cazul lui Joseph Condrad și, cu onestitate (academică), recunoaște că marele romancier anglo-polonez nu a învățat engleza la universitate și nici lecții nu a luat, dar iată că a putut fi înțeles de un public devorator de romane de trei sute de ani. O altă experiență personală m-a făcut să îmi pun din nou aceeași întrebare; I. L. Caragiale, Conu Leonida față cu reacțiunea, piesă/farsă tradusă de un intelectual britanic nu a stârnit emoția la care mă așteptam din partea studenților mei americani. Încheind acest șir sumar de observații, traducerile din poeții români sunt un reper estetic valoros pentru cei care doresc să înțeleagă, chiar dacă incomplet, lungile bătălii pentru supraviețuire în cea mai nefastă perioadă a istoriei noastre; poate tocmai accentul istoric face diferența, căci experiențele dintr-un lagăr nu sunt comparabile cu acelea dintr-o lume liberă. Poate peste ani, aceiași poeți vor fi traduși / înțeleși altfel. Poezia lui Vasile Baghiu „Mi-ar trebui un șir de ani” / „It Might Take Me Years” este, în esență, imaginea acelei lupte imposibile de a ieși din coșmarul unei istorii nefaste: „Mi-ar trebui un şir de ani poate / Să disloc magma aceasta de viaţă în care m-am prins, / Să fiu înafara oricăror bârfe de cartier, / Să ies viu dintr-o luptă care n-a fost niciodată a mea// It might take me years / To dislodge myself from/Life – this magma which has swallowed me,/ And be out of the reach of neighbour gossip./To emerge from a fight not mine”. Nu degeaba Lidia Vianu a ales-o ca titlu al acestei antologii-radiografii poetice – expresia directă, angajată în jocul estetic, nu putea să nu-i stârnească propriile trăiri.

Departe de disputele lumii literare și chiar de politica de moment, având o inteligență și o sensibilitate centrate pe universul interior și bucuriile estetice pe care le caută cu înfrigurare, Lidia Vianu a inițiat o nouă serie de traduceri lansată sub forma unui concurs: „Lidia Vianu Translates”; traducerile sunt făcute împreună cu poeta britanică Anne Stewart. Selecția/antologia publicată în 2020, The Future Has Been Fabulous So Far/Până în prezent viitorul este foarte bun, a apărut și la editura Tracus Arte, deci este tipărită pe hârtie, la fel ca alte cărți apărute inițial online. Poet rebel al anilor nouăzeci (a debutat în 1988), Dan Mircea Cipariu a reușit să stârnească supărarea conducerii Uniunii Scriitorilor din cauza unor acuzații în mare parte nejustificate; însuși Nicolae Manolescu a fost atacat, deși s-a numărat printre cei care i-au încurajat scrisul, cum a făcut cu o întreagă pleiadă de poeți ai generației optzeciste și ai anilor 2000. Este un caz, cred, ilustrativ pentru ceea ce Harold Bloom numește în The Western Canon, dar și în Map of Misreading, „anxietatea influențelor”, explicată prin dorința firească a scriitorului de a-și impune vocea / identitatea creatoare, și nici un scriitor/critic nu se poate sustrage acestei confruntări.

Titlul acestei antologii este ales după una dintre poeziile lui Dan Mircea Cipariu, tradusă în acest volum; incitant, traducerea poemului „cartea de tarot” atenuează „poanta”: „cum vezi tu viitorul?” „până în prezent e foarte bun” // “how do you feel about the future?’/„it has been fabulous so far”. Traducerea este corectă gramatical, dar contrastul ironic-comic dintre prezent-viitor, pregnant în expresia din limba română, este oarecum diluată. Poetul optzecist-nouăzecist se confruntă în aceste pagini cu poeți ai anilor 2000, mulți dintre ei prezenți în alte antologii sau premiați la concursuri de poezie, așa că reproșul că nu ar fi o selecție relevantă este fals. Să nu uităm că autoarea selecției este profesoară universitară, critic literar, traducătoare, poetă, prozatoare de primă mână; voi insista pe statutul de Profesor Emeritus, aceea care i-a introdus în marea poezie modernistă pe mulți dintre poeții și prozatorii generației optzeciste. De la Lidia Vianu a învățat Mircea Cărtărescu să-l citească pe T. S. Eliot, iar în Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu, în articolul despre poetul optzecist, remarca modul în care acesta este influențat de The Four Quartets (aș zice că mai degrabă de The Waste Land). În concluzie, reproșul privind pertinența alegerilor mi se pare cel puțin ne-informat.

Răsfoind cu tact antologia, mi-a reținut atenția Iuliana Miu (și ea poetă premiată de Uniunea Scriitorilor!), și doresc să închei această succintă lectură cu versurile ei:

Mi-e aşa o poftă de eşec,/De vânt de Paris, de cântec de cintezoi!/Mă uimeşte prezența mea aici, în jocul ăsta infect/„Ghici cine e mai kitsch!”// „I have such a craving for failure,/ For Paris in the wind, for the song of the chaffinch!/What the hell am I doing here, in this pox of a game called/“Best Kitsch Bitch!”

Într-adevăr, Iuliana Miu este cea mai credibilă reprezentantă a generației 2000, apropiată ca sensibilitate de scriitorii numiți de Lidia Vianu Desperados.  Mulți dintre poeții antologați sunt jurnaliști, avocați, profesori universitari, apropiați, cum se spune, de „realitatea imediată”, de paradigma istoriei actuale, și foarte mulți dintre ei sunt deja deținători de premii literare; meritul unor asemenea antologii este că radiografiază condiția poeticității într-o perioadă dată, constituindu-se într-un instrument de studiu esențial pentru un cercetător al fenomenului literar. Antologia „cum vezi tu viitorul?” „până în prezent e foarte bun” // “how do you feel about the future?’ se adaogă altor antologii din Biblioteca Lidia Vianu, nefiind o radiografie instituțională, ci una trecută printr-un ochi critic avizat, ceea ce o face extrem de valoroasă.

Imposibila rotire a ființei

Întrebarea firească este: a scris Lidia Vianu romanul/jurnalul Kαλειδοσκóπιο /Kaleidoscope/ Caleidoscop, apărut la editura Eikon, 2023, prima oară în română și l-a tradus apoi în engleză, sau l-a scris simultan în română și engleză? Dacă aș abuza de titlul trilingv al romanului, metaforă-corelativ obiectiv, primul impuls ar fi un apăsat DA. L-a scris într-o limbă pe care doar un scriitor o poate inventa, după care, din rațiuni practice își rescrie textul în două limbi; limbajul sufletului sau eul biografic (termenul îmi aparține!) îți dă libertatea de a vedea și a scrie universal. Este caleidoscopul o jucărie banală? Eu nu cred; poate acum nu o mai găsești, dar cei din generația noastră ne-am jucat încântați cu pietricelele colorate închise în acel tub, iar eu nu-mi puteam explica de ce se rotesc la cea mai mică zgâlțâire. Nu am spart unul, totuși, dar pot să înțeleg explozia atomică care lasă pe jos piesele colorate, risipite aleatoriu. Din această întâmplare a copilăriei (v. p. 243), Lidia Vianu construiește un nou tip de ficțiune, foarte personală, dificil de încadrat într-un gen consacrat. Roman, pentru că firul narativ, oricât de încâlcit ar fi, există; jurnal-confesiune, pentru că nu lasă nici o reflecție a pietrelor colorate să-i scape; scriere memorialistă, pentru că este un document viu al perioadei comuniste, ceea ce face să fie dificil de înțeles pentru un cititor occidental. Există mai multe povești de dragoste, dintre care cu greu distingi care dintre ele contează mai mult – dar asta nu este cu adevărat important: cea mai importantă poveste este aceea a scrisului, pentru că scrierea sinelui angajează ființa în cea mai spectaculoasă aventură.

„Emmanuel are un „calendar perpetuu”, care arată ziua și luna. Timpul e ținut prizonier înăuntrul lui, iar eu mă joc mutându-l înainte și înapoi. Acum e astăzi. Acum mâine se preface în ieri” (p. 33).

Calendar, caleidoscop, obiecte aparent utile sunt absorbite în firele narative din care autoarea țese lent, uneori deconcertant; relația timp-spațiu este, la urma urmei, fundamentul destinului nostru uman și intelectual. Din această împletire sofisticată apar temele personale: familia, religia, cariera. Important însă este modul în care citim: prin exerciții impuse sau prin exercițiile pe care noi înșine ni le formulăm. Simptomatică mi se pare relatarea unui conversații cu un coleg de departament, care se lăuda că parcursese toată bibliografia critică pentru cursul pe care îl preda, și care nu concepea sau  nu îndrăznea să apuce drumul invers: lectura operei, apoi lectura studiilor critice; se ajunge la o afirmație aberantă din partea colegului: „Fără critică nu se poate. E mai importantă decât cartea în sine. Ai nevoie de unelte, dacă vrei să ajungi să fii profesionistă” (p. 349). În final, tânăra Lidia Vianu răspunde: „Eu, una, refuz să mi se dicteze cum să citesc” (idem). Acest refuz profund al dictaturii de orice fel este trama întregului parcurs narativ. Acceptăm critica doar în măsura în care criticul însuși este scriitor, și doar după ce citim opera devenit obiect al criticii. „Începeam să înțeleg”, scrie ea, „că eu nu vreau doar să predau literatura, ci modul meu personal de a o citi” (p. 239). Într-o lume în care dimensiunea empatică tinde să se subțieze prin comparație cu „informația” care, nu-i așa, trebuie să fie masivă, cât mai masivă, și un studiu critic acceptabil academic trebuie să aibă sute de note de subsol cu trimiteri la, uneori, observații critice aiuritoare, aceste pagini sunt nu doar reconfortante, dar și încurajatoare, căci ele vorbesc despre modul în care se construiește gândirea critică, nu conglomeratele de citate critice.

Familia Lidiei Vianu aparține unei ramuri sefarde, emigrate la sud și apoi la nord de Dunăre pe vremea lui Mihai Viteazu, când unul dintre strămoși a primit zapis de la domnitor și a deschis un atelier de ceasornicărie, apoi și-a construit o casă la poalele Dealului Mitropoliei. Membri familiei au trecut la catolicism, au devenit convertos, termen folosit de cele mai multe ori depreciativ. Sensibilitatea unui copil/tânăr, chiar adult, este pusă la grea încercare în cercul imediat, și nu doar, de aceea, poate că îndemnul matern: „Cei ca noi nu au altă armă decât ambiția. Trebuie să fie cei mai buni. Așa supraviețuim. Altfel nu” (p. 251) – a mobilizat-o, dar nu în măsura de a-și vedea doar de propriile interese, de a da la o parte obstacole vizibile și invizibile. Intelectualitatea românească a înțeles ceva din lecția Mihail Sebastian – să sperăm. Se simte în cartea Lidiei Vianu respirația plină de umanitatea celui care a fost iubit dar mai mult trădat de oamenii pe care îi iubea sau venera. Totuși, nu se poate face o paralelă între relația Mihail Sebastian – Nae Ionescu și aceea dintre personajul Estephan Don și autoare, una ale cărei răni sunt cunoscute doar de ea, și țin de o zonă a întrepătrunderilor greu sesizabile chiar de un cititor experimentat. Numele personajelor însele trimit mai curând spre un roman cu cheie, căci nici unul dintre ele nu este românesc, adăugând o nuanță în plus în jocul de-a caleidoscopul spart.

Textul-ca-ființă pe care o vezi cu crește, cum respiră și se mișcă sub ochii tăi, iată unde poate duce lecția fluxului memoriei, scriitorul devenind text: „Înot în amintiri. Amintiri despre cărți. (…) Romanul este o scoică vie, care înoată în larg. Dacă o despici în două, moare” (p. 145). Într-adevăr, dacă hiper-raționalizezi, te pierzi.

În mod deliberat am lăsat citatele în limba română și nu le-am dublat de varianta englezească până acum, pentru un simplu motiv: sunt diferențe care țin de expresivitatea textului în limba engleză, de gândirea în limba engleză a unui text, care merg dincolo de conținutul din limba română prin capacitatea limbii engleze de a spune mult în puține cuvinte: „We did not need to see one another. It was an ocean of quiet, whose every wave filled our thoughts with reinvigorating nothingness. We shared those speechless summers, Marc and I. // Nu aveam nevoie nici să ne privim. Eram într-un ocean de liniște ale cărui valuri ne goleau gândurile, în vreme ce în noi pulsa energie. Verile fără vorbe pe care le-am trăit, Marc și cu mine.” (pp. 302-303). Se pot da mai multe fragmente de acest fel, dar în cele din urmă te întrebi dacă citești două romane cu același subiect sau unul singur, dacă citești un roman și traducerea lui sau ceea ce spune autoare însăși: „Parallel Texts”, din care aleg mai curând adjectivul paralel, ca în două existențe care se concurează și, poate, se întâlnesc în infinit. Mie îmi sugerează și liniile unui peisaj domol de preerie, caracteristic arhitecturii organice lansate de Frank Lloyd Wright; în mai multe rânduri, Lidia Vianu mărturisește că a fost mereu atrasă de descrierile de peisaj, de acele percepții subtile pe care doar un peisaj le poate determina. Peisajele din această carte sunt însă unele sufletești, o adevărată arhitectură lirică a ființei, și la fel ca în arhitectura wrightiană, unde casa are un plan neregulat („rambling plan”), mizează mereu pe surprizele narațiunii.

Într-o febrilă căutare de sine, Lidia Vianu continuă să scrie și să împartă cu aceia care încă mai cred că actul de creație rezistă timpului doar prin puterea empatică a creatorului.

Magda Teodorescu este traducător și are o carieră didactică la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. A tradus în română „Portretul lui Dorian Grey” de Oscar Wilde, „Orele” de Michael Cunningham, „Pe când eram orfani” de Kazuo Ishiguro, „Cele șapte lămpi ale arhitecturii” de John Ruskin, „Decăderea minciunii: eseuri” de Oscar Wilde și multe altele.