Aseară am fost la Opera Națională București la „Don Giovanni” de Mozart, în regia lui Andrei Șerban. Spectacolul, creat în 2017 și reluat în mai multe stagiuni, a generat în ultimele zile un val de comentarii violente pe rețelele sociale: „prea woke”, „porno”, „inadmisibil”. Am vrut să înțeleg de ce o producție care există de opt ani devine brusc scandal public.
Șerban tratează „Don Giovanni” nu ca pe o comedie despre un seducător pedepsit de soartă, ci ca pe o disecție a abuzului sexual și a traumei. Don Giovanni nu e un aristocrat șarmant, e un violator. Donna Anna nu e o victimă decorativă, suferința ei e prezentată explicit, fără filtru estetic. Mișcarea scenică e fizică, uneori brutală. Cântăreții trebuie să joace intens corporal, până la epuizare vizibilă.
Pentru o parte a publicului obișnuit cu opera ca „seară elegantă”, experiența e șocantă. De aici reacțiile: dacă te aștepți la spectacol frumos și primești violență scenică nefiltrată, simți că ți s-a vândut ceva greșit. Sau că ai ghinion, vorba cuiva.
Experiența mea include spectacole la Volksbühne Berlin, unde actrițele erau complet dezbrăcate și urinau pe scenă la doi metri de spectatori. Comparativ cu asta, Șerban e aproape blând. La Berlin, publicul e pregătit progresiv printr-o tradiție lungă: teatrul fizic, Regietheater provocator, producții experimentale grandioase. Critica culturală are limbaj dezvoltat pentru a discuta violența scenică fără moralism. Infrastructura instituțională protejează riscul artistic.
Când vezi ceva extrem la Volksbühne, Schaubühne sau Deutsches Theater, știi că faci parte dintr-o conversație estetică de decenii.
La București, contextul e altul. Opera e încă percepută ca spectacol pentru o clasă de mijloc educată, nu ca laborator artistic. Publicul e eterogen: melomani sofisticați coexistă cu spectatori ocazionali care vin pentru „cultură frumoasă” și descoperă brusc că Mozart poate fi violent. Critica culturală e subdezvoltată sau partizană. Nu există un discurs public matur despre limitele reprezentării, despre diferența dintre violență reprezentată critic și violență exploatată gratuit.
Femei în lenjerie intimă neagră, aliniate pe scenă în tocuri înalte, în poziții rigide, aproape militare. În plan superior, pe o scară metalică, bărbați aproape dezbrăcați, într-o compoziție verticală care sugerează ierarhie și dominație. Corpurile feminine sunt expuse, vulnerabile, supuse privirii. Da, e un tablou dur.
Comparația cu Volksbühne devine și mai relevantă: la Berlin, nuditatea scenică e adesea folosită ca dezarmare a tabuului burghez, ca refuz al convenției. La ONB, Șerban folosește aproape-nuditatea (lenjerie, nu nuditate completă) pentru a scoate în evidență vulnerabilitatea victimelor și asimetria de putere.
Dacă producția ar fi fost „porno”, scena cu corpurile expuse ar fi fost singura, corpuri expuse pentru privire erotizată. Dar pancartele anulează asta: aceleași femei care sunt expuse într-o scenă devin, în alta, subiecți politici care protestează.
Don Giovanni e pedepsit la final nu pentru că „patriarhatul e rău” (lectură contemporană), ci pentru că ucide și profanează (lectură catolică din 1787). Șerban doar refuză să estetizeze cruzimea.
„Porno” e un termen extrem de confuz. Vine din incapacitatea de a distinge între reprezentarea violenței sexuale în context critic și sexualizarea gratuită. E ca și cum ai spune că „Irréversible” al lui Gaspar Noé e film porno pentru că filmează un viol de nouă minute – confunzi tema cu tratamentul.
Multe persoane cumpără bilet la operă în așteptarea unei experiențe consolatoare, frumoase, „culturale” în sensul tradițional. Descoperă în schimb violență, ambiguitate morală, disconfort. Problema e că ONB nu comunică clar ce fel de experiență oferă.
În producțiile „clasice elegante”, violul Donnei Anna se întâmplă off-stage sau e sugestie discretă. Șerban îl face vizibil, brutal, traumatizant. Publicul obișnuit cu opera ca artă frumoasă e obligat să vadă ce libretul spune explicit, dar tradiția ascunde de 200 de ani.
În instituțiile vest-europene care programează producții radicale, există instrumente de pregătire a publicului: discuții post-spectacol, materiale contextuale, avertismente clare despre conținut, transparență asupra alegerilor regizorale. La ONB, asta lipsește sau e minimal. Publicul e lăsat să proceseze singur experiența, fără cadru interpretativ. De aici confuzia, furia, sentimentul de agresiune.
Ce pot eu recomanda, în calitate de manager cultural, este o comunicare mult mai clară. Descrieri de spectacol care nu ascund ce urmează să vadă spectatorul. Nu „Don Giovanni, capodoperă mozartiană”, ci „Don Giovanni, lectură radicală despre violență și abuz, cu scene intense din punct de vedere fizic și emoțional”.
Plus:
Mediere activă. Discuții post-spectacol moderate de critici sau dramaturgi, materiale contextuale în program, prezentarea alegerilor regizorale nu ca mistere artistice, ci ca decizii explicabile. Publicul trebuie să înțeleagă de ce Șerban alege să pună pancarte pe scenă, ce efect caută, ce tradiție regizorală respectă sau subminează.
Și neapărat:
Educație a publicului. Nu poți importa Regietheater direct într-un ecosistem lipsit de pregătire. Trebuie construit un public pentru riscul artistic, treptat, printr-o programare coerentă și o comunicare susținută. Asta înseamnă nu doar spectacole radicale, ci și contextualizare permanentă: de ce există această tradiție, cu ce se mănâncă ea, ce vrem noi (regizori, producători, artiști) să spunem. Nu subînțelegere, „fiecare ia lucrurile cum dorește“, pentru că instrumentalizăm aiurea lupta politică a altora.
8 februarie 2026
