Andreea Chiper despre „Dansez și eu la nunta părinților mei”

„Pentru mine filmul ăsta a fost manifestarea unor obsesii și joaca cu niște amintiri și imagini dintr-un trecut din care nu fac parte propriu-zis, dar care inevitabil mă conține și pe mine.” (Andreea Chiper)

On topic cu Andreea Chiper

„Bănuiesc că, oricum, poveștile cele mai intime ajung să se dovedească de fapt și cele mai universale (sigur am mai citit asta pe undeva, nu e o idee care să-mi aparțină, dar mă gândesc foarte des la asta). Nu e ca și când am putea realmente să controlăm destinul unui film și să ne asigurăm, într-un fel sau altul, că mesajul ajunge unde trebuie. Nici nu prea cred în ideea de mesaj, cel puțin nu în cinemaul de sorginte personală. Însă ceva ce cred cu tărie că ține de un fel de magie a cinemaului e felul cum orice film se pretează la interpretări multiple și inevitabil ajungi în realitate să ai mai multe filme într-unul singur, pentru că rezonăm diferit la stimuli (emoționali și de altă natură) și până la urmă, o poveste foarte intimă poate semăna cu 100 de alte povești similare, dar fiecare vor rezona diferit în funcție de background-ul biografic, mediul de viață, copilăria etc.

Dacă cineva rezonează măcar puțin cu tot ce-am montat și spus în film, nu-mi pot dori nimic mai mult. Nu știu dacă filmul meu conține realmente vreun mesaj puternic (e ceva ce nici n-am intenționat), conține foarte mult din mine și dilemele mele legate de părinții mei și relația lor, totodată tatonând și întrebări pe care mi le-am pus și mi le tot pun în legătură cu imaginea și capacitatea ei de a conserva lumi și oameni dispăruți din lumea fizică. Momente care altfel ar fi rămas probabil în memoria câtorva oameni, însă lipsite de claritatea și puterea de evocare a imaginii. Și e discutabil și în ce măsură amintirile noastre din trecut pot deveni, odată cu timpul, ficțiuni în toată regula.”

Obsesii și demoni personali

„Îmi amintesc de o doamnă din publicul de la Astra care a venit la mine după proiecție și Q & A ca să-mi ceară un autograf și să-mi povestească despre experiența similară trăită de dânsa cu părinții ei. La final, mi-a zis că lucrurile astea nu pot fi reparate decât prin multă terapie și i-am dat dreptate. Filmul în sine (mă refer mai ales la demersurile mai intime) e un proces de exorcizare a unor demoni personali, dar în cele din urmă e un proces închis. Trebuie să stai mult în capul tău și să învârți ideile alea în toate direcțiile posibile, cu atât mai mult există riscul de a rămâne captiv în propriile obsesii. Mai ales atunci când lucrezi cu imagini dintr-o lume, practic, moartă. Amintirea e ceva foarte volatil și schimbător, care poate da impresia pregnantă a realității (cinemaul însuși se fundamentează de fapt pe niște iluzii), însă e foarte departe de realitate, iar asta e o capcană în care e foarte ușor să cazi dacă te lași pradă imaginilor. Nu știu dacă filmul meu a salvat pe cineva, probabil că nici pe mine nu m-a salvat până la capăt, deși m-a ajutat mult. Ce mi-ar plăcea, cred, ar fi posibilitatea ca spectatorii cu experiențe asemănătoare care ajung să-l vizioneze să se simtă mai puțin singuri, știind că povestea lor e doar una din multele.”