Mary Stuart
Pe final de 2024, afișul Teatrului Național „I.L. Caragiale” București s-a îmbogățit cu adaptarea lui Robert Icke (traducere Irina Velcescu) după Friedrich Schiller, Mary Stuart. Se vorbise mult despre proiectul acesta cu încărcătură simbolică suplimentară, regizorul Andrei Șerban revine la TNB după mai bine de trei decenii. Spectacolul a atras atenția și prin celelalte nume grele de pe afiș: în echipa de realizatori, scenograful Helmut Stürmer plus trei dintre cele mai bine cotate actrițe ale momentului – Raluca Aprodu, Ofelia Popii (strămutată de la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu) și Nicoleta Lefter (de la Odeon).
Găselnița lui Icke, de a avea mai multe interprete pregătite pentru rolurile principale și de a decide cine ce va juca, fix înainte de începerea reprezentației, în văzul general, prin învârtirea în aer a unei monede, introduce un element de suspans pitoresc. Pentru actrițe miza e activarea puterii de adaptare aproape instant; pentru public, dorința de-a reveni pentru a le urmări pe fiecare. Se pariază pe „cap”, într-o anticipare ironică a deznodământului.
Montarea lui Șerban se poziționează, precum adaptarea lui Icke, între clasic și actual. O scenografie fixă în esența ei amenajează multifuncțional pe trei laterale întregul spațiu – cel scenic și cel rezervat publicului, conectându-le printr-o pasarelă-prelungire care apropie la numai câțiva pași personajele de audiență. Decorul nu e doar un cadru, evoluează asortat cu story-ul, o serie abilă de îndoieli, intrigi, lupte în jurul tronului pentru influență în mediile puterii. Strategiile de animare includ o mică turnantă, unul dintre motoarele ficțiunii istorice, însă toate zonele scenice capătă utilitate estetică. Video designul lui Andrei Cozlac îmbogățește plastic, sporește dinamica prin proiecții și mapare, adaugă semantic vizual la nivelurile hermeneutice ale propunerii regizorale. Costumele Corinei Grămoșteanu caracterizează eroinele și anturajul lor masculin într-o cheie de rezolvare vestimentară modernă, elegantă.
Andrei Șerban a modelat măiestrit materialul actoricesc cu care a lucrat, centralitatea fiind a artistelor care le întruchipează pe cele două figuri istorice feminine (Ofelia Popii-Elizabeth I și Raluca Aprodu-Mary Stuart, în seara prezenței mele ca spectator). Cu evoluție a intensității dramatice, cu crescendouri și temperări controlate, cu secvențe solistice și de ansamblu riguros stăpânite, protagonistele fac proba interpretării de standard premium. Confruntarea directă, din Turnul Londrei-închisoarea, a celor două regine-verișoare pe ai căror umeri se sprijină responsabilitățile Coroanei, e demnă de antologie.
Lexiconul amar
Curajoasă întreprindere să dramatizezi cel mai complex basm al nostru – Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu. Și provocatoare! Preocupat de mai multe sezoane de chestionarea estetică a bătrâneții și a finalului vieții, Silviu Purcărete s-a încumetat la o asemenea abordare în care stratul de vorbe a fost realizat de Sebastian Vlad Popa și Laur Cavachi. Lucrarea celor doi filologi intitulată sugestiv Lexiconul amar e născută sub ghidajul apropiat al regizorului și șlefuită într-un work in progress colectiv până în prag de premieră și chiar după, la reluarea în toamnă. Ce se rostește în scenă e un meta-text care recurge la motive și întâmplări din narativitatea folclorică elaborate dramaturgic în variante de o complicată subtilitate. Montajul de tablouri înlănțuite în logică cinematografică prin procedee compoziționale tipice este impus de narativitate și de multiplicitatea locurilor acțiunii. Introduc personaje noi („avertizorul de conținut”, Von Locknow și Christoph etc.) ce se alătură în retorica scenică a acestui spectacol montat într-o simplitate intenționată, ca premisă teatrală. Modurile populare de înțelegere a marii noastre călătorii prin viață și înspre tărâmul de dincolo, a înaltelor aspirații ale naturii umane către nemurire sunt subiecte ontologice majore recitite la rampă în cheie filosofică. Traseul terestru al ființelor gânditoare care suntem, e controlat de temporalitate, acest factor existențial cu care ne luăm la întrecere, pe care-l utilizăm pentru a ne organiza și măsura viețile, pe care încercăm în variate modalități să-l învingem. E una dintre tezele extrase din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte tratate cu rafinament estetic. Spectacolul vorbește cu tandrețe și imaginativitate despre chestiuni majore: viață, familie, amici și inamici, moarte, iar între ele, dorul, dragostea în multiplele ei forme, pasiunea, tentațiile, lumea și istoria ca succesiune infinită de generații, forța cunoașterii etc. Lexiconul amar e un compendiu artistic despre om/umanitate cu atuurile și vulnerabilitățile lui/ei definitorii.
Coralitate și singularități deapănă în tandem povestea prin ieșiri din cadrele folclorice și abordare metafizică. Regăsim în discursul regizoral consistența ideatică cu care ne-a obișnuit Silviu Pucărete, sensuri și metafore care se dezvoltă în expresivitate pe toate dimensiunile scenei, inclusiv în zonele ascunse de ochiul public (culise, trapă, pod). Un exercițiu magic (la propriu și la figurat, prin câteva trucuri scenografice – Dragoș Buhagiar) ce relevă extraordinara putere emoțională a ficțiunii. Pe acordurile muzicale inconfundabile ale lui Vasile Șirli.
Regele cerb
La Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj Napoca, Tudor Lucanu a pus în scenă un Carlo Gozzi, Regele cerb. Cerința producătorului a fost o mizanscenă ușor deplasabilă, care să se poată desfășura și în spații mai puțin dotate teatral, o condiționalitate filtrată artistic cu inventivitate regizoral-scenografică într-un spectacol care te acaparează receptiv și te face să-l urmărești cu interes. Echilibrat și autentic în rezolvările scenice, fidel Commediei dell‵ Arte din canonul căreia se revendică basmele teatrale ale dramaturgului italian, regia omogenizează o echipă interpretativă pe care o cunoaște foarte bine, care se cunoaște ea însăși foarte bine, cu articulări compoziționale ce valorifică disponibilitățile vocaționale ale individualităților. Dispozitivul scenic e concentrat la bagajele tipice actorilor ambulanți: o căruță trasă de trupă și câteva geamantane cu recuzită și costume. O formă de teatru pe roți, mistere împachetate ce se dezvăluie gradual în orice loc dispus să le primească, sub ochii unor gură-cască fascinați. O abordare corală, plină de vervă (Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Cecilia Lucanu-Donat, Cătălin Codreanu, Miron Maxim, Romina Merei, Ruslan Bârlea, Radu Lărgeanu, Adriana Băilescu) în decursul căreia histrionii beneficiază de propriile clipe solistice, în care dețin prim-planul și-și probează măiestria. Toți sunt camuflați în spatele măștilor personalizate, realizate în acord cu arta atât de specifică a acestui avatar teatral, aici un mix stilistic europeano-asiatic, justificat estetic de text, din papier maché modelat pe fața fiecărui interpret. Un alter-ego fidelizat prin asumarea uneia dintre cele mai vechi unelte actoricești care instalează rolul într-un cadru de portretizare, fără să restricționeze căile suplimentare de comunicare cu publicul, prin dezvoltarea complementară a expresivității corporale. Echipa actoricească are și ea calitatea unui mecanism creativ perfect funcțional, individual și ca organism colectiv, spre încântarea privitorilor.
Căruța e un element esențial în sistemul scenografic, imaginarea ei e tot rezultatul creativității lui Tudor Lucanu. Un exemplu de mașinărie teatrală etalată gradat, care deține în ea însăși, din construcție, potențialități de fantezie ce obligă spectatorul la activarea imaginației personale, în parteneriat creativ, într-un soi de co-autorat discret, asumat mutual. Precizie elaborativă, integrare ingenioasă, condensare scenică și putere de sugestie devin calitățile acestui străvechi vehicul atașat artei teatrului în formele lui populare.