Abuzul reprezintă un măr al discordiei în spațiul românesc. Totul pare blocat între practica juridică defectuoasă, pedepsele necalibrate, prea puținele inițiative guvernamentale și o complicitate de fundal a multor segmente societale. Peste tot și toate levitează firava mentalitate liberală a României. Deși tinde spre alinierea cu țările dezvoltate din Europa, România rămâne un spațiu în care principalul rol în demantelarea unor cazuri sau a unor abordări societale îi revine aproape exclusiv presei, mai mult unui segment al acesteia. Sau, în orice caz, societății civile.
Presa este polarizată cu privire la mediatizarea acestor cazuri. Pe de-o parte, există o tendință de prezentare sub formă de șoc și divertisment a situațiilor de abuz și violență, mai ales în mass-media tradiționale. Pe de altă parte, noile media sunt o portavoce a acestor cazuri, realizând numeroase anchete jurnalistice, sponsorizând studii și sondaje, realizând interviuri și presând organele juridice să acționeze. Studiile recente sunt îngrijorătoare în ceea ce privește abuzurile și violența sexuale asupra minorilor sau asupra femeilor, iar traficul de persoane reprezintă și el o problemă extraordinar de gravă. În ciuda tuturor statisticilor alarmante, eforturile statului în această privință s-au diminuat în ultimii ani din perspectiva aplicării legii. Rapoartele din ultimii cinci ani demască o complicitate extinsă a funcționarilor publici cu rețele de traficanți, ceea ce conduce inevitabil la agravarea acestor probleme.
Problema este mult mai profundă. Ea derivă din educație (sau, mai degrabă, din lipsa ei) și din condițiile de trai precare. În România, numărul cazurilor de abuz sexual raportate este dublu în rural față de urban, pe când abuzul fizic și emoțional este mai mare în urban. Copiii care se află cel mai adesea în această situație se remarcă prin sărăcie, izolare socială, abandon școlar, familii destrămate, vulnerabilitate psihologică sau cognitivă a lor sau a adulților care îi îngrijesc.
Modul în care sunt soluționate aceste dosare, modalitatea de interogare a copiilor, felul în care autoritățile intervin în cazuri urgente (a se vedea cazul Caracal sau cazul minorei din Mehedinți, incendiată după ce a fost agresată sexual pentru că autoritățile nu au intervenit la timp), discreditarea acuzațiilor victimelor în favoarea agresorului, vidul de programe de reabilitare a pedofililor, lipsa explicațiilor din partea judecătorilor și secretizarea unor documente cu privire la soluționarea dosarelor, ignorarea unor probe în cazuri de abuz sexual cu minori și insecurizarea victimelor minore, toate reprezintă hibe ale sistemului judiciar român care acționează, nu neapărat în mod intențional, dar cu siguranță, prin consecință, în defavoarea copiilor și în favoarea abuzatorilor.
România anului 2020: copiii sunt viitorul, fără ca ei să fie prezentul
În societatea românească actuală copiii nu ocupă primul loc. Acest lucru ar trebui să ne îngrijoreze și să ne îndemne la acțiune pe toți. De la soluționarea cazurilor de infracțiuni în care au fost implicați și până la discursul public care îi exclude de pe lista priorităților, copiii duc o luptă de multe ori necunoscută adulților și instituțiilor statului, care îi neglijează sistematic. În ultimii ani, presa a ridicat numeroase semne de întrebare și a condus numeroase investigații cu privire la cazuri mai mult sau mai puțin celebre de abuzuri și exploatare sexuală asupra copiilor. Începând cu 2016 și până în prezent, CEDO a condamnat constant România pentru practica inechitabilă atunci când vine vorba de protejarea copiilor abuzați sexual, atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional. Rezultatul a fost o lungă perioadă de tăcere și evitare la nivel național a măsurilor care se impun pentru redresarea acestei situații de vulnerabilizare a copiilor.
În România, un copil este abuzat la fiecare 6 ore. Iar datele sunt departe de realitate. În perioada 2015-2020, din 23.400 de dosare în care se cercetau fapte de viol, act sexual cu minori și alte agresiuni sexuale în 19.000 de dosare soluția a fost de clasare. 4 500 dosare au fost trimise în judecată. România este țara cu cele mai multe mame minore – un sfert din mamele minore din Uniunea Europeană (23%). Mai puțin de 2% dintre ele accesează serviciile publice de asistenţă socială, chiar dacă 70% dintre ele locuiesc într-o casă cu cel mult două camere, iar 83% nu mai frecventează școala. În 2019, în România, 10% din totalul nașterilor au fost înregistrate în rândul adolescentelor.
Familia, chiar dacă ar trebui să constituie mediul protector pentru copii, acel „acasă” unde ei să se simtă în siguranță, a devenit sau a fost dintotdeauna în mod tacit mediul în care au loc cele mai multe abuzuri. Iar acest lucru a devenit normalitate. Deși mai bine de jumătate din cazurile de abuz raportate se petrec în familie, cca. 87% dintre copii rămân în familii după ce cazurile sunt închise, chiar și în cazurile de exploatare sexuală.
În România, pedepsele pentru abuz sexual reprezintă 10% din pedepsele date de state europene dezvoltate pentru astfel de infracțiuni. 4.500 de persoane condamnate pentru abuz sexual asupra minorilor au primit în ultimii 6 ani ca pedeapsă munca în folosul comunității, ei fiind distribuiți în școli, grădinițe, centre educaționale, deși aceste locuri presupun contactul prelungit cu copiii, iar rata de recidivă în rândurile abuzatorilor sexuali este de 70%. Până în 2018, mai mult de jumătate dintre abuzatori au primit pedepse cu suspendare.
Clasa politică reprezintă prea puțin interesele acestor copii. Ele nu fac parte din discursul politic recurent și nici din agenda politică prioritară a vreunui partid. La nivelul instituțiilor abilitate, demersurile sunt firave, iar fenomene precum supraaglomerarea asistenților sociali, birocrația excesivă, lipsa profesionaliștilor în comunitățile rurale, expertiza minimală, monitorizarea defectuoasă și multe altele, ne demonstrează faptul că aceste instituții au nevoie de o reformă structurală urgentă. Există prea puține campanii și programe de intervenție la nivel național pe baza acestui subiect.
ONG-urile reprezintă stâlpul principal de rezistență pentru sprijinirea copiilor aflați în dificultate, dar programele lor nu se pot adresa decât câtorva comunități, iar lucrul este de durată. Aceste ONG-uri, pe lângă munca de calitate împreună cu copiii și, de multe ori, cu părinții și profesorii acestora, duc și lupta supraviețuirii, responsabilitatea comunicării cu instituțiile de stat din domeniu, dar și confruntarea situațiilor anevoioase de exersare a lobby-ului la nivel înalt.
Văzută de sus problema care atârnă greu asupra straturilor sociale menționate este nestrămutata mentalitate de masă, care banalizează rolul unor inițiative de educare a copiilor în școli cu privire la modul în care se pot proteja de abuzatori, cu privire la intimitatea propriului corp și conservarea ei. De la părinți vehemenți care consideră că naivitatea copiilor poate fi distrusă odată cu abordarea instituționalizată a unui astfel de subiect, de la Biserica Ortodoxă Română care consideră prevenirea abuzurilor sexuale ca fiind „un atentat asupra inocenței copiilor”, de la judecători pentru care preadolescenții consimt actul sexual cu adulți de vârsta a doua și până la omul de rând pentru care copilul poate instiga la viol (50% dintre români consideră că actul sexual este consimțit de minori), realitatea ne arată că, de fapt, copiii noștri sunt singuri în fața unor lupte prea mari pentru ei.
Sexualitatea face parte din cotidian. Copiii nu sunt departe de mesajele pornografice care circulă peste tot pe Internet, de „influencerii” care instigă la violență, la nuditate și chiar la viol, de rețelele sociale care conțin mesaje explicite de hărțuire, de prietenii nocive cu adulți rău intenționați.
1 din 6 copii are prieteni sau cunoscuți care au fost victime ale abuzului sexual. E nevoie ca statul să coordoneze modul în care acești copii pot recunoaște semnalele și pot discerne în situații de risc. Camera Deputaților a votat în luna iunie proiectul prin care Educația sanitară („sexuală” e un termen prea dur pentru tendința noastră generală de a masca realitatea) să fie introdusă ca materie de studiu în școli. Ar exista două aspecte importante legate de această decizie, primul ar fi ca ea să fie predată de specialiști în domeniu, dată fiind profunzimea subiectului, iar al doilea ține de faptul că părinții pot refuza cursul pentru copiii lor. Marota este aceeași – părinții care neglijează importanța acestui subiect și care se transformă de cele mai multe ori în părinți-elicopter, care supraprotejează în sens nociv copiii, nu vor fi responsabilizați.
Nu e o întâmplare că cei mai mulți abuzatori au fost abuzați la rândul lor în copilărie sau adolescență, iar cele mai multe persoane traficate au fost cândva victimele unui abuz sexual. Ele nu au știut cum să gestioneze problema și nu au avut alături persoane care să le ajute.
Prin acest dosar, am încercat să atragem atenția asupra punctelor nevralgice ale problematicii, adunând discursuri ale activiștilor, ale reprezentanților presei și reprezentanților politici. Astfel, am sperat că putem schița un tablou cât mai cuprinzător al modului în care abuzul este criticat și totuși tolerat de societate, în liniile ei cele mai profunde. Nu în ultimul rând, dorim să ne dezicem de critica pasivă; îndrăznim chiar să sperăm ca acest demers să deschidă discuții constructive, care să conducă, împreună cu alte inițiative, la direcții și soluții de îmbunătățire a situației actuale.
*Mulțumiri speciale publicației Dela0.ro, Fundației World Vision România, deputatei neafiliate politic, Oana Bîzgan, care mi-au facilitat accesul la cifrele de mai sus.
