4 decenii ale Bucureștiului imortalizate de cărțile poștale

Interviu Cezar Petre Buiumaci, autorul cărții „Călătorie prin Bucureștiul de ieri”

---

„Memoria nu este niciodată statică: ea se transformă în timp, se amestecă cu experiențele altora și este influențată de felul în care prezentul reinterpretează trecutul.”

---

Daniel Sur: Noua ta carte pornește de la o colecție de cărți poștale. Îți amintești momentul în care ți-ai dat seama că aceste obiecte aparent banale pot deveni un instrument de cercetare istorică, aproape o formă de „arheologie vizuală” a orașului?

Cezar Petre Buiumaci: Colecția de cărți poștale acoperă, în fond, întreg traseul Bucureștiului modern, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în perioada comunistă. Ilustratele din ultimele decenii ale regimului sunt cele care mi-au oferit, poate cel mai clar, cheia pentru a înțelege transformările orașului de-a lungul a peste patru decenii.

Cărțile poștale au, însă, mai multe vieți. Pentru regim, ele funcționau ca un instrument de propagare a unei imagini ideale a orașului socialist, un mesaj vizual construit cu grijă. Pentru oameni, în schimb, ilustrata era un gest firesc de comunicare: trimiteai o carte poștală din locurile în care ajungeai. Dar, fiind o corespondență deschisă, mesajele erau aproape întotdeauna filtrate de autocenzură. Tocmai această tensiune dintre imaginea oficială și vocea discretă a celor care scriau pe verso face ca aceste obiecte aparent banale să devină documente istorice de mare interes.

Daniel Sur: Cărțile poștale din perioada comunistă arată un București foarte idealizat, aproape utopic. Cum le citim astăzi: mai degrabă ca propagandă, ca document sau ca nostalgie?

Cezar Petre Buiumaci: Probabil că trebuie citite în toate aceste registre. Dimensiunea propagandistică este evidentă, mai ales în contextul regimului comunist, pentru care imaginea orașului devenea parte dintr-un discurs oficial despre progres, industrializare și modernizare.

Nu doar Bucureștiul apare astfel reprezentat, ci și alte orașe ale țării, surprinse în momentul lor de transformare. Noile cartiere, platformele industriale, marile bulevarde sau clădirile simbolice sunt prezentate drept semnele vizibile ale unei epoci care promitea viitorul.

Privite astăzi, aceste imagini depășesc însă intenția lor inițială. Dincolo de propaganda care le-a produs, ele rămân documente vizuale esențiale pentru a înțelege felul în care s-a schimbat peisajul urban al României în a doua jumătate a secolului XX.

Daniel Sur: În volum apar nu doar imagini, ci și mărturii ale oamenilor care au trăit transformările orașului. Ce te-a surprins cel mai mult în aceste povești?

Cezar Petre Buiumaci: Poate cel mai interesant lucru este felul în care oamenii își amintesc acea perioadă. Memoria nu este niciodată statică: ea se transformă în timp, se amestecă cu experiențele altora și este influențată de felul în care prezentul reinterpretează trecutul.

În aceste mărturii apar, de multe ori, nuanțe surprinzătoare: nostalgii neașteptate, amintiri foarte concrete ale vieții cotidiene sau perspective care contrazic imaginea oficială a epocii. În acest sens, interviurile adaugă imaginilor o dimensiune umană esențială.

Daniel Sur: Privind imaginile, se vede destul de clar tensiunea dintre modernizarea urbană și pierderea memoriei locurilor. Ai senzația că Bucureștiul a plătit un preț prea mare pentru această modernizare?

Cezar Petre Buiumaci: Da, cred că prețul a fost mult mai mare decât ar fi fost necesar. Transformările din perioada comunistă nu au avut însă același ritm în toate etapele.

În anii 1950 și ’60, construcțiile s-au concentrat mai ales în periferia orașului. Intervențiile în centrul istoric au fost relativ limitate și s-au făcut mai ales prin ceea ce se numea „plombare”: ridicarea unor clădiri pe terenurile rămase libere, multe dintre ele rezultate din distrugerile bombardamentelor din 1944.

Există, desigur, și câteva intervenții majore – ansamblul Teatrului Național și al Hotelului Intercontinental sau reorganizarea Pieței Sălii Palatului. Dar adevărata ruptură se produce după cutremurul din 4 martie 1977. Atunci începe un proces de demolări de o amploare greu de imaginat. În centrul Bucureștiului a fost distrusă o suprafață comparabilă cu cea a Veneției.

Daniel Sur: Dacă ar trebui să alegi o singură imagine din carte care spune cel mai bine povestea Bucureștiului comunist, pe care ai alege-o și de ce?

Cezar Petre Buiumaci: Imaginea Casei Scânteii. Clădirea este unul dintre simbolurile cele mai clare ale relației de dependență dintre regimul de la București și modelul sovietic.

Combinatul Poligrafic Casa Scânteii – „I.V. Stalin” a fost construit după modelul marilor clădiri monumentale ridicate la Moscova în perioada stalinistă. În același timp, edificiul are și o dimensiune simbolică aparte: construcția lui a implicat contribuția directă a populației, prin muncă voluntară sau donații.

Într-un sens paradoxal, această clădire poate fi văzută și ca o „casă a poporului”, în măsura în care ridicarea ei a fost prezentată ca un efort colectiv.

Daniel Sur: În multe dintre aceste imagini, Bucureștiul apare ca un „oraș al viitorului”. Cât crezi că era această imagine crezută de locuitori și cât era doar decor propagandistic?

Cezar Petre Buiumaci: Ideea unui „oraș al viitorului” vine în mare măsură din proiectele arhitecților, care au fost autorii unor viziuni urbane menite să transforme radical orașul. Unele dintre aceste propuneri au fost acceptate și susținute de factorii politici.

Pentru locuitori, schimbarea era însă percepută într-un mod mult mai concret. Mulți dintre noii locuitori ai Bucureștiului erau veniți din alte zone ale țării, atrași de industrializare și de promisiunea unui loc de muncă stabil. Orașul începea astfel să-și piardă treptat caracterul patriarhal, cu mahalale și biserici, transformându-se într-un conglomerat de cartiere noi legate de marile platforme industriale. Bucureștiul nu mai creștea doar pe orizontală, ci și pe verticală.

Daniel Sur: În timpul documentării, ai descoperit locuri sau clădiri dispărute care ți-au dat un sentiment puternic de pierdere?

Cezar Petre Buiumaci: Documentez istoria Bucureștiului de peste douăzeci de ani, iar sentimentul pierderii apare aproape la fiecare transformare majoră. În ultimii ani, platformele industriale despre care vorbeam mai devreme au devenit la rândul lor spații de reconversie urbană, unde apar constant ansambluri rezidențiale.

Problema nu este doar schimbarea funcțională a acestor locuri, ci mai ales pierderea semnificațiilor lor. Odată cu dispariția acestor spații se pierd și istoriile locale, iar de multe ori ele nu sunt înlocuite cu alte narațiuni care să păstreze memoria locului.

Daniel Sur: Dacă privim Bucureștiul de azi prin filtrul acestei cărți, care ți se par cele mai vizibile urme ale orașului comunist care ne influențează încă viața urbană?

Cezar Petre Buiumaci: Cel mai evident exemplu este centrul dezvoltat în jurul Casei Republicii, actualul Palat al Parlamentului, un proiect urbanistic care a restructurat radical orașul.

Totuși, impactul cel mai profund asupra vieții cotidiene vine din marile cartiere de blocuri construite în periferii și de-a lungul principalelor artere de acces în oraș. Aceste ansambluri rezidențiale au schimbat complet structura socială și urbană a Bucureștiului.

Dacă luăm ca exemplu un bloc de zece etaje cu șase scări, ajungem la aproximativ 264 de apartamente, ceea ce înseamnă cel puțin 500 de locuitori. În Bucureștiul secolului al XIX-lea, aceasta era dimensiunea unei mahalale întregi.

Daniel Sur: Titlul vorbește despre o „călătorie”. Pentru tine, cartea este mai mult o explorare a trecutului sau și o invitație de a privi altfel Bucureștiul de astăzi?

Cezar Petre Buiumaci: Cartea este în egală măsură o explorare a trecutului și o invitație de a privi orașul de astăzi cu alți ochi. De multe ori nu observăm lucrurile care ne înconjoară, pentru că suntem prea obișnuiți cu ele.

Există oameni care privesc critic transformările urbane din perioada comunistă și alții care consideră că acel regim a adus și beneficii. Mai există și o categorie care acceptă orașul așa cum este, fără să-și pună prea multe întrebări.

Titlul, „Călătorie prin Bucureștiul de ieri”, încearcă tocmai să marcheze transformările petrecute în peisajul urban în a doua jumătate a secolului XX. Este o perioadă care, deși pare apropiată pentru mulți dintre noi, s-a încheiat totuși în urmă cu peste 35 de ani și continuă să influențeze puternic prezentul. Acest titlu poate oricând să fie „Arheologia vizuală a unui oraș dispărut: Bucureștiul comunist văzut prin cărți poștale”.

Daniel Sur: După această incursiune în Bucureștiul anilor 1950-90, ce crezi că ar merita să învățăm astăzi din felul în care orașul a fost imaginat, construit și reprezentat atunci?

Cezar Petre Buiumaci: Cred că primul pas este să încercăm să înțelegem acest trecut. Orașul în care trăim astăzi este rezultatul unor decizii luate în acea perioadă.

Este important să știm cine sunt artizanii transformărilor urbane – atât cei care au creat infrastructura și structurile care ne ușurează viața, cât și cei ale căror decizii au generat efecte mai greu de suportat.

În fond, istoria orașului nu este doar o poveste despre clădiri și planuri urbanistice. Este o poveste despre alegeri care continuă să ne influențeze viața de zi cu zi.