Daniel David: „Trăim într-o lume în care adevărul nu mai poate să fie distorsionat prin a ascunde cel mai bine sau a striga cel mai tare”

Cultura română a alunecat prea des într-un solipsism periculos, care pe alocuri ne creează o lume iluzorie, iar când întâlnim realitatea lumii globalizate rămânem șocați.

| Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |

Ați scris o monografie despre psihologia românilor. Cam care ar fi, în opinia dvs., ethosul poporului român?

Nu aș spune că un popor are un ethos, în sens științific. Această idee era una de sfârșit de secol XIX – început de secol XX în Völkerpsychologie, demers vetust astăzi. Aș spune însă că un popor are o psihologie înțeleasă într-un profil de atribute psihologice, agregate statistic și raportate la un cadru de referință. Acestea nu se regăsesc în aceeași măsură la fiecare membru, putând însă ghida politici publice în domeniu.
Într-o logică de psihologie interculturală modernă, românii, raportat la spațiul vestic, se prezintă ca o cultură colectivistă încă (grupul este mai important decât autonomia/emanciparea individului), cu o concentrare a puterii sociale (puțini conduc mulți, în logica „șefului”, nu a reprezentării), mai defensivi față de impredictibilitățile viitorului și cu indulgență scăzută (influență socială mai ales prin pedepse și vânarea greșelilor, nu prin recompense). În general, acest profil se caracterizează și printr-o încredere interpersonală extrem de scăzută. Ca urmare a acestei încrederi interpersonale atât de scăzute (uneori până la cinism), cooperarea este deficitară și, astfel, adesea nu putem crea instituții sociale puternice prin care să ne valorizăm potențialul intelectual bun (de inteligență/creativitate). Acesta este un profil psihocultural al unei Românii vechi. Preluând modelul unui filosof al științei, Thomas Kuhn, România se află astăzi, psihocultural, într-o criză sau chiar luptă paradigmatică între profilul României vechi și cel al României moderne. România modernă, reprezentată mai ales de psihologia tinerilor (fără a anula contribuția celorlalte generații), ar însemna promovarea autonomiei/emancipării individului, descentralizarea puterii sociale, îmbrățișarea incertitudinilor viitorului ca oportunități și influență socială nu doar prin pedepse și vânarea greșelilor, ci mai ales prin recompense.

Sigur că dvs. vă formulați ipotezele și concluziile având una sau mai multe abordări (a)testate științific. Totuși, zi de zi, auzim frecvent formulări ca: „românisme” sau „așa-i românul”. Cât de reducționiste sunt aceste interpretări pentru cei care analizează doar intuitiv mentalitatea românilor?

Oamenii nu au așteptat apariția psihologiei științifice moderne pentru a încerca să se înțeleagă pe ei, pe ceilalți și grupurile din care fac parte (ei sau ceilalți). Astfel s-a născut o psihologie de simț comun. Această psihologie de simț comun este însă naivă când vorbim de mecanismele individuale ale minții umane, de procesele la nivel de grup (mai ales grup mare), potrivind, totuși, unele aspecte, nu prea multe, la nivel interpersonal. În logica acestei psihologii, fiecare român crede că se pricepe la psihologia românilor, iar dacă este și educat și/sau are o notorietate publică crede că este și chiar îndrituit să ne spună care este psihologia românilor. Adevărul este că psihologia de simț comun a generat stereotipuri despre psihologia românilor, derivate din experiențe limitate și personale, observații nesistematice, generalizări excesive și/sau motivații de diverse feluri. De aceea, adesea a produs stereotipuri contradictorii, de la „românii nu pot face nimic bine” până la „românii sunt cei mai speciali”. În plus, a produs frecvent confuzie între „cum suntem psihocultural”, „cum ne credem” și „cum am vrea să fim”. Chiar dacă este un truism, trebuie reamintit că de psihologia românilor, la modul serios și riguros, se ocupă psihologia științifică și psihologii; orice altă abordare duce la pseudoștiință și/sau impostură.

În ultimii ani, mai ales, se vehiculează o sinonimie între statul român și corupție, hoție, analfabetism etc. La ce tip de comportamente sociale conduc etichetele de tipul acesta? S-a ajuns până într-acolo încât mulți tineri consideră o luptă rămânerea în țară. Credeți că românii pot ieși din tiparele propriei mentalități, pentru a se primeni sau chiar civiliza?

Da, studiile de psihologie arată că eticheta odată pusă, mai ales pe situații psihologice ambigue, mișcă lucrurile în direcția confirmării în timp a etichetei! Da, profilul psihocultural se poate schimba și asta nu doar prin schimbarea cadrului de referință (schimbare relativă). Atributele psihoculturale reunite în profilul psihologic se pot schimba la rândul lor (schimbare absolută). Într-adevăr, schimbările generaționale aduc atribute diferite. Spre exemplu, la tinerii români încrederea interpersonală este mai ridicată, cu potențialul bun pe care îl are acest lucru în țesătura psihosocială. În fine, schimbările se pot face și altfel, nu doar generațional. Spre exemplu, educația mai serioasă și de lungă durată, urbanizarea și dezvoltarea economică (cu apariția unor noi joburi cu prestigiu social) pot grăbi profilul descris în cadrul generațiilor mai tinere.

Recitind lucrarea dvs. de acum ceva ani, mă întreb ce credeți astăzi despre modul în care mediul cultural din România stimulează potențialul intelectual al copiilor și adulților, respectiv creativitatea lor, inteligența emoțională, identitatea și stima de sine?

Depinde ce înțelegem prin mediul cultural. Dacă îl înțelegem larg, ca un ansamblu de valori, norme și axiome sociale, atunci aș spune că este încă unul care nu ne ajută să ne ancorăm în modernitatea spațiului vestic. Spre exemplu, spațiul vestic este construit pe două valori fundamental diferite de cele care ne caracterizează încă pe noi: descentralizarea puterii și individul autonom. Așadar, instituțiile vestice, pe care trebuie să le implementăm ca parte a Uniunii Europene, nu au terenul fertil în țară, ceea ce ne face să le distorsionăm, iar asta afectează apoi realizarea potențialului intelectual și de alt tip al românilor. Dacă definim mediul cultural mai îngust, prin valori umaniste, atunci încă nu sunt foarte optimist. Cultura română a alunecat prea des într-un solipsism periculos, care pe alocuri ne creează o lume iluzorie, iar când întâlnim realitatea lumii globalizate rămânem șocați. Marii oameni de cultură români din vremurile vechi (ex. interbelice) au scris în limbi de circulație internațională, și-au testat ideile în spațiul cultural internațional, iar apoi le-au argumentat și implementat în țară. La noi, moștenind practicile comuniste, unii umaniști, de pe poziții de putere socială, au creat sisteme culturale locale pe care au încercat să le impună autoritar. Dar și aici tinerii umaniști încep să fie mai ancorați în circuitul ideilor internaționale. Dacă definim cultura și mai îngust, mai ales prin valori estetice, cred că mediul cultural românesc este unul bun și apreciat internațional; dar aici lucrurile nu mai țin de expertiza mea, așa că vă spun ce cred eu, nu neapărat cum stau lucrurile.

Probabil că unul dintre cei mai importanți factori care modelează un popor modern la nivel emoțional și cognitiv este educația. Sunteți și profesor. Cum vedeți că sunt formați copiii, respectiv tinerii români, formal și non-formal?

Prost! În primul rând, prea mulți profesori încă exprimă în actul educațional profilul psihocultural al României vechi. Astfel, colectivul omoară dezvoltarea individului autonom, forțând nediferențierea; spre exemplu, cine iese din rând, mai ales fără acordul „șefului”, este pedepsit într-un fel sau altul. Concentrarea puterii duce la un învățământ centrat pe profesori și „șefi”, învățământul centrat pe elev/studenți fiind mai ales pe hârtie. Frica de impredictibilitățile viitorului omoară schimbarea și inovarea, fundamentale în educație. În fine, folosirea pedepselor și vânarea greșelilor, în dauna recompenselor, generează tensiune și insatisfacție. Ca urmare a acestor lucruri apare o tensiune între modelul educațional și profilul psihocultural al tinerilor, profil care este mult mai globalizat și congruent cu spațiul vestic. În fine, mulți profesorii (mai ales în poziții de putere socială) fiind încă formați în mentalitatea secolului XX, îi pregătesc pe copii pentru acel secol, nu pentru secolul XXI!

Putem vorbi de valori naționale, constante în viața noastră socială? Sau avem mai degrabă idoli, valuri de simpatie pentru anumite persoane, inițiative, contexte etc.?

Problema este că despre patriotism, românism, români și valori naționale vorbesc gălăgios și prea mult semidocții și cei ancorați în paradigmele vechi. Ei sunt cei care adesea maximizează pozitivul, negând sau minimizând negativul, îi împroașcă cu ură și noroi pe toți cei care nu acceptă aceste generalizări excesive, făcând astfel mult rău țării și românilor, paradoxal, clamând iubirea față de țară și români. Ei nu înțeleg că trăim într-o lume în care adevărul nu mai poate să fie distorsionat prin a ascunde cel mai bine sau a striga cel mai tare. Este timpul să nu lăsăm patriotismul să fie doar apanajul acestor oameni, ci să fie asumat în cele mai oneste și avansate medii de cultură românească modernă. Cum facem asta? Am scris o serie de texte în acest sens și nu mai insist aici. Important este aici să înțelegem că trebuie să asumăm patriotismul ca o valoare modernă, motivațională. Iar o valoare unificatoare care trebuie să transcendă timpul este limba română! Restul se redefinește mereu, în funcție de cum se regăsește românismul într-o anumită epocă; iar asta este bine, deoarece ne dă flexibilitate și stimulează evoluția, cu păstrarea constanței prin limba română și a motivației prin patriotismul modern.

Daniel David este profesor „Aaron T. Beck” de psihologie clinică şi psihoterapie. Este directorul fondator al Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Universității Babeş-Bolyai și rector al aceleiași Universități. A fost preşedinte al International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health, al Colegiului Psihologilor din România filiala Cluj (2005-2012) şi al Asociaţiei de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România (2000-2012).

Materialul face parte din dezbaterea Soft power România. Eternul și fascinantul „dosar în curs”

Corina Taraș-Lungu – Drumul deloc neted către o imagine de țară favorabilă

Dragoș Anastasiu: „Trebuie să ținem ochii deschiși și să fim atenți la oportunități”

Oana Giurgiu: „Dacă Ministerul Culturii nu ar fi tratat ca un domeniu ne-esențial, ca a cincea roată la căruță…”

Radu Delicote: „O țară iubită, apreciată și respectată de locuitorii săi pleacă din prima poziție în eventualul top al unei relevanțe regionale”

 

Lasă un răspuns