(din Decalogul strategului de succes)
Este mai important să luăm decizii corecte la nivel politic și strategic decât la nivel operațional și tactic. Greșelile în operațiuni și tactici pot fi corectate, dar greșelile politice și strategice trăiesc pentru totdeauna.
Williamson Murray[1]
În tradiția clasică a gândirii strategice, relația dintre politică și strategie este fixată paradigmatic: strategia serveşte obiectivele politice, traduse în interese naţionale. Politica stabilește finalitatea; strategia stabilește modalitatea.
Este fundamental, printre toate celelalte postulate: punctul de plecare logic și normativ pentru orice înțelegere autentică a strategiei în contextul guvernării statului.
De aceea, orice reflecție asupra strategiei trebuie să pornească de la această clarificare esențială: strategia nu este un domeniu autonom de sfera politicului, ci un instrument al acestuia, aflat în slujba realizării intereselor naționale.
Politic, politici și strategie
Este importantă, înainte de toate, o clarificare conceptuală fundamentală a relației dintre strategie și politică, clarificare cu atât mai necesară cu cât, în limba română, această relație riscă să rămână ambiguă din cauza limitărilor terminologice. În literatura de specialitate există perspective diferite asupra definirii și delimitării conceptelor de politică și strategie, iar această ambiguitate este amplificată de faptul că politologii utilizează adesea termenul de policy pentru a desemna ceea ce, în mod impropriu, este tradus prin „politică”.
Limba engleză operează o distincție esențială între politics și policy, ambele traduse în limba română prin același termen – politică –, dar având semnificații analitice distincte. Politics se referă, în sens clasic, la spațiul competiției pentru putere, la confruntarea dintre actori politici, partide și elite, fiind asociat frecvent cu dinamica intereselor, a conflictelor și a negocierilor cotidiene. În schimb, policy desemnează un nivel diferit al acțiunii politice, situat deasupra politicii de zi cu zi, cu accent pe formularea, implementarea și evaluarea unor politici publice coerente, instituționalizate și orientate spre obiective pe termen mediu și lung. „Se poate astfel departaja între politică – văzută drept competiție pentru cucerirea sau influențarea puterii, exercițiu general al puterii (ca guvernare), alocare publică a bunurilor și valorilor, rezolvare a conflictelor sau modul de selectare a celor care vor conduce și a felului în care vor exercita această funcție – și politică definită ca exercitare a puterii într-un domeniu distinct bine definit”[2].
Astfel, politica (politics) se referă la spațiul confruntării pentru putere, la dinamica intereselor, a competiției dintre partide, elite și grupuri de influență, precum și la procesul decizional în sine. Ea desemnează arena în care se definesc prioritățile și se negociază direcțiile de acțiune ale statului. În schimb, politicile (policy) reprezintă rezultatul acestui proces: ansamblul de obiective, programe și măsuri concrete adoptate pentru a orienta acțiunea publică într-un anumit domeniu – fie el economic, social, extern sau de securitate.
O problemă devine politică în momentul în care se încearcă reglementarea şi soluţionarea ei prin intermediul puterii instituţionalitate, prin recursul la autoritate, iar rolul politicului este acela de a prelua problemele unei comunităţi şi de a le soluţiona prin intermediul politicilor.
Această distincție este deosebit de relevantă în domeniul strategiei și al securității naționale, unde confuzia dintre politics și policy poate conduce la erori analitice majore. Strategia nu se raportează la jocul politic cotidian, ci la politicile fundamentale ale statului, exprimate prin obiectivele sale de securitate, interesele naționale și viziunea asupra rolului său în sistemul internațional. Strategia în domeniul securității naționale nu se subordonează politicii în sensul competiției partizane pentru putere, ci politicilor asumate legitim de stat ca expresie a interesului național. Ea operează în mod necesar la intersecția acestor două dimensiuni conceptuale distinct – este inevitabil influențată de politics (configurația puterii politice, natura coaliției guvernamentale, constrângerile electorale, raporturile de forță interinstituționale), dar substanța sa aparține în esență domeniului policy (obiectivele strategice, instrumentele selectate, prioritizările resurselor, logica mijloace-scopuri).
Prin urmare, atunci când afirmăm că strategia servește politica, trebuie să înțelegem acest raport în sensul de policy, nu de politics. Așadar, prima premisă a unei teorii coerente a strategiei este că aceasta servește obiectivele politice, traduse instituțional în interese naționale. Strategia este subordonată rațiunii politice superioare, politicilor fundamentale ale statului, nu fluctuațiilor competiției politice interne. Iar aceasta este piatra de temelie a gândirii strategice moderne.
Războiul ca instrument al politicii
Acest postulat își găsește formularea cea mai cunoscută în Despre război, publicată postum în 1832 – lucrarea fundamentală a generalului-maior prusac Carl von Clausewitz, considerat pe bună dreptate fondatorul gândirii strategice moderne. Despre război nu este doar un tratat de teorie militară, ci o reflecție sistematică asupra naturii conflictului, a relației dintre violență și politică și a limitelor raționalității în acțiunea strategică. Nucleul dur al teoriei clausewitziene – supremația politicului asupra militarului – rămâne neschimbat în validitatea sa, „dominând întreaga istorie strategică: trecutul, prezentul și viitorul”[3], tocmai pentru că oferă un cadru teoretic general, capabil să fie reinterpretat și adaptat în contexte istorice diferite.
În centrul acestui edificiu teoretic se află celebra afirmație potrivit căreia războiul reprezintă „continuarea politicii prin alte mijloace”. Departe de a fi o formulă retorică, acest enunț concentrează esența relației dintre politică și strategie. Pentru Clausewitz, strategia se referă la „folosirea luptei în scopul războiului”[4] – cu alte cuvinte, strategia implică recursul la forţă şi la ameninţarea cu forţa, în scopuri politice. De altfel, tot Clausewitz scrie: „politica este pântecele în care războiul se dezvoltă; în ea zac deja, tainic sugerate, formele rudimentare ale războiului, după cum calitățile ființelor vii preexistă în embrionii lor[5]”.
Războiul se subordonează, astfel, politicilor (care sunt produsul politicii), fiind o continuare posibilă a politicii. Doar contextul politic conferă semnificaţie războiului, iar războiul reprezintă doar un instrument al politicii (un mijloc pentru atingerea obiectivelor politice), aşadar, o continuare a relaţiilor politice, prin alte mijloace – recursul la violență[6]. Aşadar, războiul nu este un fenomen independent, care apare din neant, ci trebuie văzut, în toate împrejurările, ca un instrument politic. El nu poate fi separat niciodată de relațiile politice și trebuie întotdeauna să fie aliniat cu scopurile politice ale unui stat. De aceea, „războaiele pot fi considerate toate, acţiuni politice”[7]. Neînțelegerea acestei ierarhii a generat unele dintre cele mai costisitoare eșecuri strategice din istorie, în care succesul operațional sau tactic nu a fost convertit în avantaj politic durabil.
În aceasta rezidă esenţa definiţiei lui Clausewitz, care a revoluționat gândirea strategică: războiul nu este fenomen autonom, ci instrument al politicii. Implicația fundamentală este supremația politicii asupra strategiei militare: scopurile politice determină obiectivele militare, nu invers. Războiul reflectă politica şi nu poate şi nu ar trebui niciodată să fie un scop în sine, ci doar un mijloc pentru îndeplinirea unor obiective politice realizabile. Din această perspectivă, strategia trebuie evaluată nu prin performanța sa operațională, ci prin capacitatea sa de a produce rezultate politice. O campanie militară impecabil executată, dar care nu este ghidată de obiective politice, reprezintă un eșec strategic.
De aceea, spune Clausewitz, obiectivul războiului nu ar trebui să fie victoria militară, cât constrângerea, impunerea voinţei învingătorului în faţa inamicului. Dacă rolul politicii este acela de a orienta războiul, rolul strategiei devine astfel acela de a direcționa tactica şi operațiunile pentru urmărirea scopurilor (obiectivelor) politice, care sunt potenţial infinite; de aceea ele nu pot fi niciodată văzute ca mijloace (care sunt întotdeauna finite).
Dacă la Carl von Clausewitz relația era formulată în termenii subordonării războiului față de politică, gândirea strategică modernă extinde această relație la ansamblul instrumentelor puterii statale. În acest sens, celebra formulare potrivit căreia războiul reprezintă „continuarea politicii prin alte mijloace” nu trebuie citită ca o simplă observație descriptivă, ci ca o afirmație cu profunde implicații strategice. Ea stabilește cadrul în care strategia capătă sens: ca instrument al politicii, nu ca substitut al acesteia.
Aceeași idee este reluată și de John Lewis Gaddis, care subliniază caracterul paradigmatic al teoriei clausewitziene. Pentru Gaddis, Clausewitz a reușit să formuleze o teorie generală a strategiei, superioară rivalilor săi prin capacitatea de a integra incertitudinea, fricțiunea și dimensiunea politică a războiului, „impunând standardul în acest domeniu”[8].
Într-adevăr, teoria modernă a strategiei s-a desprins în mod direct din teoria despre război a lui Clausewitz, tocmai atunci când a reușit să depășească dimensiunea strict militară și să integreze conflictul într-o viziune mai largă asupra acțiunii politice organizate. Cu toate acestea, contribuția sa rămâne fundamentală pentru înțelegerea complexității războiului și a raportului dintre forță și scopurile politice, generalul prusac continuând să fie o sursă de inspirație nu doar pentru teoreticienii militari, ci și pentru practicienii și analiștii din domeniul securității naționale.
Sir Basil Henry Liddell Hart – unul dintre cei mai reputaţi teoreticieni şi istorici militari, supranumit şi „Clausewitz al secolului XX” – a calificat definiția generalului prusac ca fiind prea îngustă şi prea concentrată pe bătălii, caracterizând, în schimb, strategia drept „arta repartiției şi a folosirii mijloacelor militare pentru înfăptuirea scopurilor politicii”[9]. În aceeaşi linie însă cu von Clausewitz, pentru Liddel Hart este esențială distincția dintre obiectivele politice și cele militare. Cele două sunt diferite, dar nu și complet separate: statele intră în război în urmărirea obiectivelor politicii, iar obiectivele militare sunt doar mijloace de a înfăptui scopurile politice.
În mod similar, Colin S. Gray avertizează explicit, în Modern Strategy[10] (1999), că tentația de a reduce strategia la dimensiunea ei militară reprezintă unul dintre pericolele recurente ale gândirii occidentale moderne, dezvoltând teoria că succesul strategic nu se măsoară doar în termeni de victorii tactice, ci în realizarea obiectivelor politice. Punând accentul nu pe eficiența pur militară, ci pe relevanța politică a mijloacelor și a scopurilor, strategia nu poate fi redusă la arta planificării campaniilor militare, ci are rolul de a media raportul dintre forța armată și scopurile politice ale statului. Astfel, subliniază Gray, gândirea strategică modernă trebuie să fie construită pe o înțelegere holistică a relației dintre militar și politic, așa cum a sugerat Clausewitz: „Teoria modernă a strategiei nu poate fi gândită fără a considera rolul esențial al politicii în definirea obiectivelor strategice”[11]. Prin urmare, evaluarea succesului strategic nu se poate face decât prin raportare la obiectivele politice definite anterior desfășurării acțiunii militare.
Războiul serveşte, astfel, politica. Neînțelegerea sau ignorarea acestei ierarhii a condus, așa cum spuneam, la unele dintre cele mai costisitoare eșecuri strategice din istorie. În multe cazuri, succesul pe câmpul de luptă nu s-a tradus automat în succes politic: campanii militare, executate remarcabil din punct de vedere operațional sau tactic, nu s-au transformat în avantaj strategic, tocmai pentru că nu au fost integrate într-un proiect politic. Lecțiile învățate din intervențiile militare din Afganistan sau Irak ilustrează cu claritate pierderea coerenței strategice atunci când strategia este decuplată de obiectivele politice sau atunci când atunci când politica nu oferă direcție. Performanța militară nu poate compensa, astfel, absența unor obiective politice clar definite.
Strategia devine produsul eforturilor deliberate pentru a realiza obiectivele războiului, în timp ce politica este construită în jurul intereselor statului, având conotația de coordonare a puterii şi a resurselor naționale pentru îndeplinirea obiectivelor naționale. Strategia participă, direct sau mediat, ca expertiză la elaborarea deciziei de politică externă, punând la dispoziția politicii modalitățile de acțiune pentru realizarea scopului stabilit.
De altfel, însăşi definiţia americană standard a strategiei insistă pe această subordonarea acesteia în faţa obiectivelor politice: „strategia este arta şi ştiinţa de a utiliza forţele politice, economice, psihologice şi militare ale unui stat sau ale unui grup de state, pentru a asigura sprijinul maxim pentru politicile adoptate pe timp de pace şi de război”[12].
Odată stabilită această distincție, devine posibilă formularea precisă a raportului dintre scop și mijloace. Politicile publice definesc obiectivele urmărite de stat, iar strategia reprezintă mecanismul prin care aceste obiective sunt corelate cu resursele disponibile și cu mediul de securitate. În absența unei delimitări clare în relația politic-militar, ierarhia scop–mijloace (războiul serveşte politica) se diluează, iar coerența strategică devine imposibil de menținut.
Strategia nu poate fi înțeleasă în absența orientării de către politică. Iar politica are nevoie de strategie pentru a implementa politicile. Avertismentul formulat de Williamson Murray întărește această concluzie: erorile la nivel politic și strategic sunt cele care „trăiesc pentru totdeauna”. Astfel, politica și strategia nu trebuie niciodată disociate: o politică incapabilă să definească obiective coerente va genera o strategie fragilă, iar o strategie care nu se raportează direct la un nucleu politic legitim va conduce, în cele din urmă, la eșec strategic.
Referințe bibliografice
Clausewitz, Carl von. Despre război. Traducere de Mihail Popescu și Horia Șerbănescu. București: Antet, 2006.
Freedman, Lawrence. Strategia: O istorie completă. București: Editura Litera, 2018.
Gaddis, John Lewis. Despre marea strategie. Traducere de Dan Sociu. Iași: Polirom, 2020.
Gray, Colin S. Modern Strategy. Oxford: Oxford University Press, 1999.
Gray, Colin S. Războiul, pacea și relațiile internaționale: O introducere în istoria strategică. Iași: Polirom, 2010.
Gray, Colin S. The Strategy Bridge: Theory for Practice. Oxford: Oxford University Press, 2010.
Liddell Hart, Basil Henry. Strategy. 2nd rev. ed. London: Meridian, 1991.
Lykke, Arthur F., Jr. „Defining Military Strategy.” Military Review, 1989.
Luttwak, Edward N. Strategia: Logica războiului și a păcii. București: Editura Rao, 2020.
Maior, George Cristian. Superpolitica: Triumf și eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale. București: RAO, 2024.
Murray, Williamson. War, Strategy, and Military Effectiveness. Cambridge: Cambridge University Press, 2011.
Pîrvulescu, Cristian. Politici și instituții politice. Ediția a II‑a, revizuită. București: Editura Trei, 2002.
Note:
[1] Williamson Murray, War, Strategy, and Military Effectiveness. Cambridge: Cambridge University Press, 2011, 98
[2] Cristian Pîrvulescu, Politici și Instituții Politice, ediția a II-a revizuită (București: Editura Trei, 2002), 17.
[3] Colin S. Gray, 2010. Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în istoria strategică. Iași: Polirom, 38
[4] Carl von Clausewitz, Despre Război. București: Antet, 2006, 72.
[5] Clausewitz, Despre Război, 55.
[6] Ibid., 17.
[7] Ibid., 18.
[8] John Lewis Gaddis, Despre Marea Strategie. Iași: Polirom, 2020, 9.
[9] Sir Basil Henry Liddell Hart, Strategy, 2nd rev. ed. (London: Meridian, 1991), 321
[10] Colin S. Gray, Modern Strategy. Oxford: Oxford University Press, 1999
[11] Ibid., 45
[12] Merriam-Webster’s Collegiate Dictionary, 11th ed. (Springfield, MA: Merriam-Webster, 2003), s.v. “strategy,” https://www.merriam-webster.com/dictionary/strategy.
Ilustrația articolului: Imagine din seria Uncanny Fragments de Daniel Ursache
- #5. Orice strategie presupune o decizie, iar orice decizie implică o alegere - 27 aprilie 2026
- #3. Strategia este subordonată mediului strategic. - 7 aprilie 2026
- #2. Este dificil să concepi o strategie în lipsa unui adversar - 25 martie 2026