Fără prejudecăţi, despre antiromânism

Un articol de IONUT VULPESCU

Nu sunt conspirationist si nu fac parte dintre cei care cred ca exista un complot universal menit sa distruga România. Nu fac parte nici dintre cei care cred ca, odata dobândita calitatea de membru al Uniunii Europene, România nu mai are nimic de facut pentru a-si îmbunatati viata publica, justitia, economia sau educatia. Am afirmat înca din 2007 ca aderarea este începutul unei transformari, nu sfârsitul ei, deci opiniile si experienta partenerilor nostri sunt, în principiu, binevenite. În fine, nu am crezut pâna acum ca în spatele diferitelor campanii de presa sau politienesti si judiciare împotriva imigrantilor români s-ar afla altceva decât niste probleme reale, provocate de interactiunea imigrantilor si a conditiilor locale. Am scris, cu trei ani în urma, ca autoritatile italiene au dreptul sa ceara autoritatilor române o cooperare mai strânsa pentru combaterea criminalitatii. Si n-am uitat pozitia de atunci a celor care, astazi, acuza USL de „nationalism“ si de „spirit antieuropean“: aceiasi oameni instrumentau în presa obedienta procese de intentie partenerilor italieni, în loc sa-si faca, din postura de guvernanti români, datoria de parteneri.
Fac toate aceste precizari pentru a arata foarte clar, de la bun început, ca nu am de gând sa deschid discutia despre antiromânism în termenii extremei, drepte sau stângi, cu care nu am nimic în comun.
M-a surprins, însa, virulenta campaniilor împotriva românilor purtate în Marea Britanie si în Germania, asociate si cu comentariile pe care unii oficiali europeni – în speta, ambasadorul Frantei si, respectiv, al Germaniei la Bucuresti, si mai multi europarlamentari finlandezi – le-au facut la adresa tarii noastre. Am avut, de la bun început, sentimentul ca se exagereaza vizibil, poate pentru prima data, când se vorbeste despre problemele pe care le cauzeaza cetatenii români. Ca se trece de la probleme reale, care necesita solutii reale, la ostilitate, la probleme inventate si la un nivel de discutii politice mai degraba visceral decât rational.
Sa separam – desi nu am deloc convingerea ca ele sunt separate – campania pe tema imigrantilor români de cea pe tema coruptiei în România, si sa discutam despre prima problema.

Concret, la 1 ianuarie 2014 înceteaza masurile tranzitorii pe piata muncii ale statelor membre la adresa României si a Bulgariei. Înceteaza pentru ca asa spun normele europene, si pentru ca asa e si normal sa se întâmple, la sapte ani de la aderare: state puternice, ca Germania, Marea Britanie sau Olanda, au avut tot timpul sa se pregateasca pentru aceasta noua etapa a UE.
Daca autoritatile britanice si germane n-ar fi lansat tot soiul de mesaje, mai mult sau mai putin discrete, de „îngrijorare“ si n-ar fi evocat „masuri“ si „reforme“, nici n-am fi observat ca România si Bulgaria, dintre cele 27 de state membre, au avut parte de cea mai lunga perioada de masuri tranzitorii si ca aceste masuri au fost activate de cele mai multe state. Stiu ca suntem saraci, dar la fel de saraci au fost, când au aderat la Piata Comuna, si grecii, portughezii, spaniolii sau irlandezii. Stiu ca am trecut printr-o dictatura, dar si grecii, portughezii sau spaniolii (ca sa nu mai vorbim de statele baltice…) veneau dupa dictaturi mai scurte sau mai lungi, atunci când se alaturau Europei. Vreau, asadar, sa spun ca se pot cauta multe ratiuni mai mult sau mai putin sustenabile pentru a justifica nejustificabilul: si anume, ca România a fost întâmpinata cu neîncredere si cu masuri pe care, daca am fi fost mai putin modesti, le-am fi putut califica drept vexatorii. Mai ales ca sapte ani de functionare în interiorul Uniunii Europene au demonstrat ca România este departe de a fi statul-problema al acesteia.
Practic, în afara infractionalitatii provocate de unii cetateni de-ai nostri în unele state membre, nici una dintre problemele interne ale României nu a afectat UE. Coruptia româneasca nu a infestat Europa, care îsi are, ca sa parafrazez un clasic, coruptii ei. Nu a fost nevoie de baronii români, de exemplu, ca bancile elvetiene sa anunte ca nu mai accepta deschideri de conturi de catre cetatenii germani decât daca acestia prezinta dovada ca si-au platit taxele la ei acasa. Condamnarea lui Adrian Nastase nu l-a împiedicat pe un fost ministru francez al Bugetului sa minta cu nerusinare, în Adunarea Nationala, ca nu are un cont nedeclarat în strainatate, cont pe care în cele din urma îl va recunoaste. Nu mogulii României au determinat-o pe Angela Merkel sa ceara bancilor din Lichtenstein lista oficialilor germani care aveau conturi nedeclarate (si nefiscalizate) în aceasta tara. Iar între cele 200 de nume de pe lista primita de dna Merkel nu se aflau nici Dinu Patriciu, nici Dan Voiculescu, nici macar Adriean Videanu, ci numai cetateni germani, italieni si alti vest-europeni.
Nu România, apoi, a provocat criza economica si financiara prin care trece astazi continentul. României nu i s-a permis, ca Greciei înainte de 2008, sa joace pe pietele financiare prin fonduri suverane si sa raporteze câstigurile virtuale drept câstiguri reale în PIB. Nici nu i s-a permis, cum li s-a permis bancilor irlandeze, britanice si olandeze, sa speculeze pe piata subprime din SUA, si astfel sa importe criza din America în Europa.
România, deocamdata, ramâne un creditor net al UE. Cuantumul contributiei noastre la bugetul comun al Uniunii, timp de sapte ani, depaseste sumele nerambursabile prelevate de la acelasi buget, în ciuda cresterii absorbtiei de fonduri din ultimul timp. Nu e un merit al nostru faptul ca nu atragem suficiente fonduri, de acord. Am putea discuta asupra cauzelor, care nu sunt întotdeauna de aflat la Bucuresti: chiar ma gândesc sa solicit autoritatilor noastre o evaluare a proiectelor eligibile care sunt blocate sau amânate nejustificat de Bruxelles, sub diferite pretexte. Oricum, chiar daca este vina noastra ca nu atragem fonduri nerambursabile, aceasta nu produce nici un fel de pagube Germaniei sau Olandei.
Ramâne problema infractionalitatii. Întrebarea nu este: cât e de grava aceasta infractionalitate? Întrebarea este daca state ca Marea Britanie, Germania sau Finlanda au dreptul sa arunce în spinarea României povara infractionalitatii cetatenilor români aflati pe teritoriul lor.
Iar aici trebuie sa le spunem franc partenerilor nostri: singurele state care au, eventual, dreptul sa deschida discutii pe aceasta tema sunt cele care au ridicat deja restrictiile de pe piata muncii sau nu le-au activat niciodata. Pentru ca, din momentul în care restrângi accesul pe piata muncii, prezenta cetatenilor europeni pe teritoriul tau este o problema de libera circulatie. Care nu poate fi restrictionata de statele de origine. Responsabilitatea pentru faptele pe care le comit pe teritoriul altor state revine acestor state, nu statelor de origine, care nu au nici un mijloc de a exercita vreo jurisdictie în afara teritoriului national.
În locul criticilor generice la adresa României sau a campaniilor de presa, ar fi fost, fireste, mai utila instalarea unor mecanisme de cooperare cu Politia Româna: Italia si Franta au dezvoltat acest sistem, iar rezultatele sunt satisfacatoare. Sau s-ar fi putut propune o norma europeana, prin care justitia din statele membre sa fie capabila sa pronunte pedepse care sa restrânga libertatea de circulatie a anumitor categorii de infractori. Mai ales ca România nu se opune repatrierii cetatenilor sai care încalca regulile liberei circulatii, si nici nu permite iesirea din tara a infractorilor care trebuie sa îsi exercite pedeapsa în închisoare. Dar mai mult decât atât nu poate face, pentru ca nu se poate face.
Si se mai pune si problema costurilor. Nu se stie, de pilda, cât ne costa, în cifre concrete, refuzul nejustificat al primirii în Spatiul Schengen: nimeni nu a calculat câti investitori sunt alungati de cozile la controlul pasaportului si câti sunt convinsi sa nu mai vina în România, pentru simplul fapt ca Germania, Franta, Olanda sau Finlanda au impresia ca, vorba unui istoric contemporan, România e altfel. Un fapt este, totusi, sigur: retragerea uzinei firmei finlandeze Nokia de la Jucu a provocat României mai multe pagube decât pagubele provocate Finlandei de toata infractionalitatea româneasca de pe teritoriul ei. S-au facut investitii de infrastructura masive, s-au început afaceri, oamenii angajati au facut credite, dupa care firma finlandeza s-a retras, lasând autoritatilor române povara tuturor acestor probleme. Nimeni în România nu s-a gândit sa faca din Finlanda (sau din firma Nokia) un inamic public, asa cum a facut Finlanda cu noi.
De altfel, Marea Britanie, Franta sau Olanda sunt deja pline de imigranti provenind din tari non-UE. Oameni care, în mod clar, au venit în aceste tari doar pentru motive economice, si fara nici un drept provenind din niste obligatii ale UE fata de statul de unde au emigrat ei. Oameni pentru care avem toata compasiunea, dar care nu au nici pregatirea necesara, nici o etica a muncii de tip occidental, si care – dupa cum se poate vedea cu ochiul liber la Londra sau la Paris – îngroasa rândurile somerilor, traiesc la marginea societatii, dezvoltând adesea ideologii anti-occidentale. Atentatele teroriste de la Madrid sau de la Londra nu au fost facute de români. Dimpotriva, românii au fost, în primul dintre ele, victime, ca si spaniolii: si unii, si altii se duceau la munca.
Finalmente, cred ca trebuie sa ne modificam, atât la nivel de stat, cât si la nivel individual, atitudinea fata de asemenea comportamente politice ale partenerilor nostri. Ele, aceste comportamente, sunt antieuropene. Nu avem de ce sa ne fie rusine, câta vreme oferim celorlalte 26 de state membre privilegii pe piata noastra (cu pretul concurentei la adresa propriei noastre economii) si ne platim corect contributiile. E momentul sa ne îndreptam coloana vertebrala, sa fim sensibili la acele propuneri ale partenerilor nostri care sunt rezonabile si se înscriu în cadrul normelor europene, si sa respingem antiromânismul visceral. Reactionând prin intermediul instrumentelor europene.
Nu câstigam nimic daca acceptam, fara probe reale, conditia de corupti sau de infractori de serviciu ai Europei. Dimpotriva, pe principiul actiunii si reactiunii, se va dezvolta în România un sentiment antieuropean cu totul contraproductiv.

2 comentarii pentru “Fără prejudecăţi, despre antiromânism”

  1. aprilie 22, 2013 la 8:10 pm

    Pardon d-le IONUT VULPESCU in privinta d-lui Felix – Voiculescu ori va inselati ori manipulati pentru ca d-lui are cont de la o societate cunoscuta publicului intr-o banca din Lichtenstein ,eu personal am citit contul cand i-am trimis o oferta ,cu ani in urma
    „Nu mogulii României au determinat-o pe Angela Merkel sa ceara bancilor din Lichtenstein lista oficialilor germani care aveau conturi nedeclarate (si nefiscalizate) în aceasta tara. Iar între cele 200 de nume de pe lista primita de dna Merkel nu se aflau nici Dinu Patriciu, nici Dan Voiculescu, nici macar Adriean Videanu, ci numai cetateni germani, italieni si alti vest-europeni.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper