De neamul ploiestenilor

Un articol de MIRCEA IORGULESCU

Prezentata de autorul ei drept „o carte de istorie“, „Mahalalele Ploiestilor“ de Ioan Grosescu1 este mai curând o foarte epica enciclopedie, un vast dictionar de fapte, personaje si întâmplari ploiestene. Chiar daca organizarea materiei este una tematica, nu alfabetica. Exista, fireste, o reconstituire a istoriei orasului, de la întemeiere pâna în zilele noastre, dar aceasta este de fapt suportul unei alte istorii, „istoria caracterului ploiesteanului“ în termenii lui Ioan Grosescu. Se merge pe firul istoriei, se ajunge pâna în prezent, însa naratiunea istorica sfârseste prin a se converti într-un caleidoscopic portret al spiritului ploiestean. Un portret în cioburi si farâme, un amplu si sclipitor mozaic de fapte si detalii adunate cu placerea cunoscatorului de un colectionar rafinat. Ioan Grosescu e un gurmand al istoriei si istoriilor ploiestene, însa cartea lui nu e doar o strângere de povesti adevarate scoase din documente de arhiva. Ici-colo sunt presarate, cu o buna arta a dozajului, reflectii concentrate despre felul de a fi si comportamentul oamenilor locului în diverse momente ale istoriei, accentul fiind pus pe atitudinile si deprinderile permanentizate sau macar cu îndelungata rezistenta în timp, atâta cât e necesar pentru a se putea vorbi de formarea si existenta unui spirit al orasului si al locuitorilor sai. Adevaratul scenariu al cartii lui Ioan Grosescu acesta e.
Autorul, jurnalist cu experienta si scriitor, ploiestean el însusi, s-a ferit însa atât de primejdiile micului patriotism local cât si de ispitele justitiare. Cartea lui nu este o cântare a Ploiestiului, nici o lauda a ploiestenilor, nici un imn închinat spiritului ploiestean, dupa cum nici nu urmareste sa faca dreptate unui oras ce simbolizeaza în chip curent nestatornicia abila si oportunista, mefienta distilata în zeflemea, vorbitul în dodii, cu subîntelesuri adesea asasine, ambiguitatea calculata si miza pe complicitati tacite (ploiesteanul „spune ceva, cu dorinta de a se întelege altceva“, noteaza Ioan Grosescu). Nici elogiu, dar nici pledoarie de reabilitare. De aceea, probabil, Ioan Grosescu nici nu aminteste, spre exemplu, de faimoasa si otravita expresie „o-ntoarce ca la Ploiesti“, ce ar sintetiza o anumita si detestabila caracteristica a spiritului ploiestean.
Mai ales ca i-ar fi fost lesne sa o demonteze. Cine mai stie astazi ca la originea ei a fost o simpla manevra feroviara?! La sfârsitul secolului al XIX-lea, Ploiestiul avea o singura gara, actuala Gara de Sud. Toate trenurile venite de la Bucuresti pe aici treceau, dar cele pentru Valea Prahovei, care de la Ploiesti o luau spre vest, nu-si puteau schimba directia decât prin inversarea sensului de mers, ceea ce se obtinea prin mutarea locomotivei din capul în coada garniturii. La repornire, dupa halta facuta în Gara de Sud, unde functiona un faimos restaurant tinut de teoreticianul literar si ideologul socialist Dobrogeanu-Gherea, calatorii aveau impresia ca se întorc de unde plecasera. De-aici „întoarcerea ca la Ploiesti“.
Situatia feroviara s-a modificat de multa vreme, Ploiestiul are o Gara de Vest, de schimbarea cândva obligatorie a locomotivei s-a uitat, însa vorba rea despre Ploiesti si ploiesteni, adesea nu totusi lipsita de o secreta admiratie invidioasa, a ramas. Ploiestenii însisi, chiar si cei care îi mai cunosc originea inofensiva, o asuma, nu o renega. La urma urmelor, de ce nu?! S-o întorci „ca la Ploiesti“ nu e chiar la îndemâna oricui, presupune elocinta, spirit dialectic si usurinta de a integra contradictia. Celui mai mare orator din istoria parlamentarismului românesc, Take Ionescu, i s-a spus „Gurita de aur“. Era ploiestean.
Ploiestean a fost si Alexandru Candiano-Popescu, seful efemerei Republici de la Ploiesti, la treizeci de ani virulent militant antidinastic iar la patruzeci ajuns aghiotant regal, un personaj istoric si deopotriva literar prefacut în simbol al versatilitatii nationale prin satira enorma a unui alt faimos ploiestean, Caragiale. Episodul este evocat cu finete si masura de Ioan Grosescu în acelasi laudabil spirit al evitarii „justitiarismului“, experienta lui de jurnalist, scriitor si scotocitor prin arhive împiedicându-l sa confunde istoria cu tribunalul si sa faca din cercetarea istorica un rechizitoriu de procuror. Autorul „Mahalalelor Ploiestilor“ citeaza astfel pe larg din „Boborul!“ lui Caragiale, probabil încântat a nu se stie câta oara de verva îndracita a descrierii proclamarii si prabusirii Republicii ploiestene, dar mentionând ca adevarul istoric e cu totul altul. Fara sa insiste, totusi.
Destin paradoxal ori întrupare a paradoxurilor istoriei românesti într-un destin individual, Candiano-Popescu (n.1841) terminase la 18 ani scoala militara cu gradul de sublocotenent de artilerie. La acea data, artileria valaha nu avea nici un tun.
Apropiat si apreciat de Alexandru Ioan Cuza („Candiano este unul dintre cei mai buni si iubiti ofiteri ai mei“, spune acesta în public), capitan în 1866, Candiano ia totusi parte activa la conspiratia care l-a detronat pe domnitorul Principatelor Unite, el fiind cel care i-a arestat în noaptea loviturii pe stat pe ministrul de razboi si pe seful armatei, ambii generali. Un an mai târziu demisioneaza din armata pentru a intra în politica si jurnalism. Scoate succesiv doua gazete, „Perseverenta“ si „Democratia“, aceasta din urma la Ploiesti. Cere respectarea Constitutiei, ataca guvernul conservator, îl acuza de partinire pe Carol, caruia de altfel liberalii îi reprosau dupa numai trei ani de la aducerea pe tron „domnia personala“. Devenit unul dintre cei mai acerbi critici antidinastici, Candiano va fi arestat si închis, într-un rând chiar judecat si condamnat, ca periculos agitator politic si de presa.
Când, în vara anului 1870, liberalii aflati în opozitie hotarasc rasturnarea lui Carol, lui Candiano îi revine rolul de vârf de lance al conspiratiei. Complotist cu experienta, C.A. Rosetti nu crede însa în succesul miscarii si pleaca la Paris, nevrând, zice el, sa fie martor la esecul conspiratiei. Se angajeaza totusi sa anunte când armata franceza va obtine o victorie decisiva împotriva celei prusace, atunci urmând sa fie declansata îndepartarea lui Carol. Acesta era filo-prusac, în vreme ce la declansarea razboiului Camera si Senatul votasera rezolutii în favoarea Frantei. La 7 august C.A. Rosetti telegrafiaza ca francezii i-au zdrobit pe prusaci la Gravelotte (lânga Metz; ulterior s-a aflat ca de fapt învingatori fusesera prusacii; dupa istoricii de astazi, batalia s-a încheiat indecis, dar francezii s-au retras în orasul Metz). Cum fusese convenit, Candiano primeste de la Paris stirea asteptata si la 8 august da semnalul revolutiei, mergând în fruntea multimii ploiestene cu un steag rosu, cusut de el însusi, si proclamând Republica. Alte 13 resedinte de judet, inclusiv capitala Bucuresti, ar fi urmat sa i se alature. Autoritatile aflasera însa de proiectul revolutionar, sefii liberali sunt arestati (I.C. Bratianu va fi dus pe jos de la Pitesti pâna la închisoarea din Câmpulung!), iar Candiano, temându-se ca va fi ucis de cei care înabusisera miscarea de la Ploiesti, pleaca „în gabrioleta“ la Buzau, unde se preda prefectului de acolo. Arestat, va fi judecat împreuna cu alti 40 de inculpati, dar la Târgoviste, nu la Ploiesti, fiindca prefectul de Dâmbovita fusese singurul care se angajase ca în judetul lui acuzatii vor fi „osânditi“. N-au fost, însa, juratii din Târgoviste i-au achitat pe toti. La aflarea vestii, printul Carol vrea sa abdice.
Eliberat, Candiano va pleca in Italia, unde face studii de drept (obtine un doctorat la Napoli). Se întoarce în tara, e ales deputat. Printr-o declaratie solemna facuta în Parlament renunta din motive patriotice la opozitia antidinastica. Este chemat în audienta de Carol care, desi în acel moment suferind, îl primeste fara întârziere. Discutia dintre ei este cordiala si are de ambele parti un aspect declamativ si neverosimil teatral, în stilul eroic si majestuos al viitoarelor piese istorice ale lui Delavrancea. Când începe razboiul ruso-turc si se prefigureaza implicarea militara a României Candiano se reangajeaza voluntar în armata. Ia parte la batalia de la Plevna si e în fruntea unui batalion de vânatori ce cucereste reduta Grivita. Ramâne în armata, iar în 1878 e numit de I.C. Bratianu, atunci premier, prefect al politiei Capitalei. Tot la propunerea si sfatul lui I.C. Bratianu, fostul sef al Republicii ploiestene accepta în 1880 sa devina aghiotant regal, functie pe care o va îndeplini vreme de 12 ani si din care va demisiona dezgustat de politicianism. Moare, înca nebatrân, la 60 de ani.
Versatil, oportunist, cameleon Candiano?! Ploiestean în chip cert. Poet, memorialist2, i se datoreaza si aceasta reflectie – „Arta sa faci pe nebunul câteodata este suprema întelepciune“. La o noua editie a cartii lui despre „Mahalalele Ploiestilor“, Ioan Grosescu ar putea-o pune ca motto. Exprima o fateta a spiritului ploiestean.
Singurul „spirit“ local (sau regional) din România care nu se defineste prin raportare la metropola, la „spiritul bucurestean“.
*
În registru mitologic, începutul Ploiestiului si al neamului ploiestenilor pare un descalecat voievodal deghizat si la scara modesta. Ar fi fost la acest început, dupa legenda, sapte familii ori sapte case, ascunse într-o poiana din codrul Vlasiei, un catun, un satuc, o marunta asezare ascultând de un batrân, mos Ploe sau Ploae sau Ploaie, pastor de felul sau. Pastor si de oameni, profet, întelept? Întemeietor si nelocalnic, venit din alta parte, asta e dat ca sigur.
Când, de când, nu intra însa în cadrele legendei, altul si altfel e timpul sau. În cel profan, atestarile Ploiestiului, aceste retrospective prezentari de „acte la control“, se însira de-a lungul unui întreg secol, al XVI-lea, sarace si accidentale primele, oficiala, definitiva si purtând sigiliu domnesc, de la Mihai Viteazul, cea din urma. Era o recunoastere, era o înnobilare, era un privilegiu, era o punere sub protectie, poate chiar o anexare, era o alianta? Fapt este ca la 1597 Mihai Viteazul face din Ploiesti „târg domnesc“, în iulie 1598 trimite reprezentantilor din Ardeal ai împaratului german o scrisoare „din Curtile noastre de la Ploiesti“, iar în drum spre principatul de peste munti îsi stabileste aici o mare tabara militara.

O „baza“, în termeni moderni. Ploiestiul era asezat pe o axa strategica, Mihai Viteazul îi evaluase cu pricepere avantajele.
Spre miazazi se-ntinde o enorma plata câmpie, acoperita pe-atunci de inextricabile paduri batrâne. De la si pâna la Dunare, granita din epoca a Imperiului Otoman, se putea ajunge, cu buni cai si calareti destoinici, într-o singura zi. Cu sau fara halta la Bucuresti, capitala valaha. Ostile se deplasau însa încet, locuitorii asezarilor aflate în calea lor aveau timp sa arda tot si sa se bajeneasca ori sa se pregateasca sa le întâmpine cu bani si falsa supusenie. Secolul al XVI-lea este cel în care tarile române îsi schimba statutul, din tributare devin vasale ale otomanilor. Se intrase, cum scrie N. Iorga, „în regimul de lupte, de încalcari, de stratificare sociala, al banului“. Dupa Lazar Saineanu, „Amestecul turcilor în daraverile tarii a fost provocat de rivalitatile dintre pretendenti, cari se adresara turcilor sa le sprijine candidatura. (…) De la Petru Rares si Doamna Chiajna banii devenira mijlocul cel mai eficace spre a ajunge pe tron (…) Fiecare domnie noua deveni atunci o ocasiune de stoarcere si un mijloc de îmbogatire“. De-atunci ar fi patruns „coruptiunea“, afirma tot Saineanu, în tarile românesti. Multe veacuri de-acum înainte pentru boierii si domnitorii valahi si moldoveni uneltirea si viclenia vor fi formele supreme, dar si cele mai periculoase, de viata politica si de diplomatie, la nivel social fiind prefacute în deprinderi de viata curenta. Oras de fugari si de strânsura, Ploiestiul va fi, inevitabil, si un oras de rebeli, de uneltitori si de vicleni. Ioan Grosescu descrie „caracterul capatat“ de ploiesteni în termeni fara echivoc. Ploiesteanul ar fi astfel „în aparenta supus, dar gata oricând sa minta, sa fure, sa atace fara preaviz si pe la spate, ca sa supravietuiasca, curajul, camuflat în lucratura sub acoperire, gluma si râsul, folosite pentru ascunderea durerii, spaimei si îngrijorarii, mintea mereu la pânda, pentru a înhata în fiecare clipa ceva de la dusman, pentru a-l putea lovi cu armele sale“.
La est de Ploiesti, catre Moldova, se umbla furisat, pe linia despartitoare dintre colinele ce porneau spre miazanoapte si câmpie, viitorul drum spre Milcov si chiar soseaua rutiera din secolul XX de-a lungul acestei fine liziere geologice vor serpui. La primejdie, te puteai oricând pierde cotind la stânga printre dealurile abrupte continuate pâna la munti cu paduri greu de strabatut pentru cei care nu le stiau secretele.
La nord, Ploiestiul avea, iarasi la o distanta convenabila, indiferent de scopul si cauzele deplasarii, o alta frontiera, ce va fi nu peste multa vreme marginea altui imperiu, cu un mare oras, Brasov, accesibil pe mai multe cai, unele, prin paduri si munti, cunoscute doar de calauze.
Destinul viitorului oras e astfel parafat pentru multe veacuri. Loc de trecere între imperii, fie aceasta trecere una de razboi, fie comerciala, fie de contrabanda, fie de toate laolalta, spatiu de adapost si de refugiu, liman populat cu fugari, cu aventurieri, cu sarmani, cu afaceristi, cu tarani veniti de departe si atrasi de mirajul orasului, cu bulgari fugiti de otomani, cu greci veniti sa supravietuiasca ori, cei mai multi, pentru a se pricopsi, cu evrei, cu nemti, cu „ungureni“, adica români de peste munti, cu rusi revolutionari persecutati de regimul tarist si mai târziu cu rusi albi fugiti de revolutia bolsevica, si cu tigani, desigur, cum ar fi putut lipsi tocmai ei?!, Ploiestiul seamana cu un port.
Un port fara iesire la vreo mare si neasezat pe vreun tarm de fluviu, însa deschis catre toate zarile. Se poate veni de oriunde, si se si vine de peste tot, se poate fugi în orice parte, si la nevoie se si fuge. Aceasta deschidere e secretul fortei si rezistentei Ploiestiului. Orasul nu are si nu a avut niciodata fortificatii, metereze, ziduri de aparare, nu a fost înconjurat de medievalele santuri adânci pline cu apa spre a se împiedica invaziile. Nu a fost vreodata cetate, cu atât mai putin una întarita, ci mai degraba un primitor caravanserai care s-a tot latit, s-a tot întins. Fara margini, fara limite, fara „perimetru“. A crescut prin aditiune de noi veniti, asemenea oraselor întemeiate de colonisti în America de Sud, nu s-a marit absorbind tentacular asezarile din jur. Pentru bunul motiv ca asemenea asezari nici nu fusesera. Stramosul Ploe sau Ploae sau Ploaie, daca va fi existat, si-a dus clanul ori tribul în pustietatea codrului Vlasiei, nu s-a aciuiat parazitar pe lânga vreun sat sau vreun catun.
Ploiestiul e de aceea un oras liber si concomitent unul cosmopolit, de adunatura. Multe „haimanale si adunaturi“, se mentioneaza într-un document dinspre sfârsitul secolului al XVIII-lea. Figurile simbolic tutelare ale locului sunt dominate de meteci si venetici – grecul Caragiale, semi-rusul Nichita Stanescu, evreul rus Dobrogeanu-Gherea, semi-italianul prin adoptie Candiano-Popescu, basarabeanul Constantin Stere. Populatie pestrita, biserici ortodoxe de toate riturile, în care slujbele sunt tinute în limbile comunitatilor din parohii (greceste pâna spre sfârsitul secolului al XIX-lea, bulgareste etc.), dar si catolice, greco-catolice, sinagogi. Acest echilibru al tolerantei va fi rupt în secolul XX. Imediat dupa ce România intra în Primul Razboi Mondial, ploiestenii care erau supusi austro-ungari, germani, bulgari, turci sunt, împreuna cu familiile lor, evacuati cu trenuri de marfa în Baragan, lânga Urziceni, ca „dusmani“ potentiali. Se intra în era deportarilor…
Deocamdata însa religia si-o respecta fiecare în legea lui si fiecare o respecta pe a celuilalt, iar la Ploiesti exista si o biserica universala, care e birtul. Împreuna cu bisericile, alaturi de ele, dar nu si în umbra lor, functioneaza un numar colosal de cârciumi, de birturi, de restaurante, de „gradini“. Cheful ploiestean înfrateste însa, nu e prilej sau pretext de ebrietate colectiva. Se chefuieste în masa în 1859 la trecerea prin oras a lui Cuza dupa alegerea ca domn al ambelor principate, se chefuieste si în 1866, dupa detronarea acestuia (printre cei care îl arestasera se gasea si un ploiestean, Stan Popescu, fost în armata lui Garibaldi), se chefuieste în masa la proclamarea Republicii, în august 1870, se chefuieste în masa când începe razboiul ruso-turc din 1877, se chefuieste în masa în august 1916, la stirea intrarii României în primul razboi mondial, se chefuieste în masa la retragerea peste noapte a trupelor germane de ocupatie, în octombrie 1918. Se chefuieste tot timpul.
Fiindca nu e absoluta nevoie de un eveniment. La Ploiesti se petrece pentru orice, din orice. Chiar si din nimic si pentru nimic, daca nu mai ales pentru nimic, dar cu lautari neaparat. Pentru ploiesteni cheful e un rit social. Factor de coagulare si de coeziune, factor de solidaritate, cheful ploiestean este public, de masa si democratic. Ploiestenii la chef se aduna. Ploiestiul a fost si a ramas un oras fara centru, chiar si în epoca moderna: în loc de o piata dominatoare are un bulevard. Cu un capat la o gara, Gara de Sud, cea mai mare gara a orasului, iar celalalt prelungit de o cale, Calea Câmpinii, ce duce la iesirea spre o fosta capitala a Valahiei, Târgoviste, si spre Transilvania. Esti liber sa vii, sa ramâi, sa pleci. Tentativele de impunere a unui centru unic prin construirea si concentrarea sediilor pentru institutii de putere si autoritate au esuat sub toate regimurile politice. S-au creat doar simulacre, pseudo-centre, cu scurta durata de viata sau pe care ploiestenii le ignora dinadins, forma subtila si specifica de refuz. Astazi tinerii casatoriti din Ploiesti se fotografiaza, dupa ceremonia de mariaj, în fata bustului lui Caragiale. E un sfânt liber ales, iar aceasta alegere spune si ea ceva despre spiritul locului si al oamenilor de aici.
Ar fi putut sa o faca în fata Statuii Libertatii, Ploiestiul fiind, alaturi de New York si Paris, unul dintre cele trei orase ale lumii care poseda un asemenea monument. Diferita ca înfatisare de celelalte doua, fiindca nu înalta o torta, ci are într-o mâna o lance iar în cealalta o carte deschisa pe care e scris „Constitutia si legea electorala“, Statuia Libertatii din Ploiesti provine însa tot din Franta. A fost cumparata oarecum la solduri, era gata turnata, banii strânsi prin „subscriptiune nationala“ de liberalii români la initiativa lui C.A. Rosetti si Dimitrie Bratianu nefiind de ajuns pentru a se comanda un monument original. I s-au facut totusi câteva retusuri, pentru a fi adaptata noii destinatii. Fusese initial o statuie a Minervei (de aceea are lance), iar coiful i-a fost schimbat cu o revolutionara boneta frigiana. Adusa în România în 1876, avea sa fie instalata abia în 1881, pe un frumos soclu de marmura alba de Provita, opera a arhitectului Toma N. Socolescu. E dedicata „Cetatenilor ploesteni, Aperatorii libertatilor publice“, în numele „României recunoscatoare“, sta scris în marmura soclului.
„Constitutia si legea electorala“, „Aperatorii libertatilor publice“?! Sub anumite regimuri politice, statuia ploiesteana a Libertatii capata sensul unei sfidari si este chiar un miracol ca nu a fost distrusa. Se întelege însa de ce si astazi statuia a ramas prudent sustrasa vederii largi, aproape ascunsa, fiind asa înca din vremea regimului comunist, când autoritatile de atunci au parcat-o înghesuit între zidurile de o sinistra banalitate ale cladirii administrativ-politice judetene si un pâlc de conifere decorative, parca anume spre a o escamota. Cu sau fara intentie, dar cu acelasi rezultat, estomparea unicitatii, dupa rasturnarea din decembrie 1989 i-a fost pusa alaturi si o cruce, pentru cei morti atunci. Logica bazarului si a amalgamului. Statuia ploiesteana a Libertatii înca îsi asteapta timpul unei ample expuneri, timpul iesirii din carantina.
Fara solemnitati pompieristice, însa, de care oricum ploiestenii macar zâmbesc, de nu râd în hohote. Luarea în raspar e o specialitate ploiesteana. În presa conservatoare din epoca, statuia Libertatii fusese poreclita, reaminteste Ioan Grosescu, „Madam Grigorescu“, dupa numele primarului liberal de atunci. N. Iorga o vedea ca pe o „cocoana mica“ pusa „pe un maidan“ (în realitate este înalta de 3,5 m!). Mai înainte, Caragiale o facuse în „D-ale carnavalului“ pe teribila Mita, ploiesteanca si „republicana electrica“ tradusa în amor, sa jure pe ce are „mai scump“, „pe statua Libertatii de la Ploiesti“, ca-l va ucide pe amantul care o însela, dar si pe iubita secreta a aceluia („am sa-i omor!“). Ironia si autoironia sunt contraputerea ploiestenilor, gimnastica lor de întretinere spirituala.
*
Orasul nu avea un centru veritabil, acceptat, recunoscut si respectat ca atare de locuitorii sai, dar centre existau. Centre aveau cartierele, mahalale în vechea terminologie administrativa din Valahia si Moldova, provenita desigur de la otomani. Aceste centre nu erau însa marcate edilitar si topografic, ar fi fost primejdios. Centre erau parohiile cu bisericile lor, în mod natural cunoscute de localnici, centre erau cârciumile, nicidecum institutiile administrative. Toate mahalalele Ploiestiului au avut si au nume religioase. Nu pot fi ocupate, distruse, jefuite.
Cele dintâi „catagrafii“ (recensaminte ale locuitorilor, inventare de case si pamânturi, înregistrarea apartenentelor etnice si religioase, numarul si felul lacasurilor de cult, cârciumi etc.) au fost facute târziu, în secolul al XIX-lea, la cererea autoritatilor de ocupatie, fiindca vreme de peste o suta cincizeci de ani la Ploiesti a fost un necontenit du-te vino de armate straine. Rusi, turci, iarasi rusi, din nou turci, austrieci, rusi, germani în primul razboi mondial, germani si apoi sovietici în cel de al doilea. Când se înregistreaza si o masiva prezenta britanica si americana, aceasta însa venita din cer sub forma de bombe. Orasul a fost facut zob, locuitorii scapati cu viata au fugit aproape toti (în aprilie 1944 doar 15% din populatie înca nu plecase). Se afirma ca baza documentara pentru pregatirea bombardamentelor ar fi fost o carte, „Monografia orasului Ploiesti“ de Mihail Sevastos, aparuta în 1937, dupa ale carei fotografii, mult marite, ar fi fost stabilite tintele celor aproape douazeci de raiduri devastatoare dintre august 1943 si august 1944. Premierul britanic Winston Churchill afirmase ca Ploiestiul e „radacina pivotanta a puterii militare fasciste“, nu trebuia oare distrus?!
Nu se poate sti daca ploiestenii vor fi presimtit sau nu ca recensamintele de tot felul, de oameni, de constructii, de bunuri se vor întoarce împotriva lor, dar trupele de ocupatie de aceste inventare se folosesc pentru încartiruiri si rechizitionari. Iar mari diferente de comportament între unii si altii nu exista, de oriunde ar veni ocupantul ramâne ocupant. Jafuri, violente, abuzuri, violuri, în esenta nimic nu-i deosebeste pe ocupantii veniti din sud si rasarit (turci, rusi) de cei veniti din vest (austrieci, germani). Nu sunt unii mai „salbatici“ sau mai „civilizati“ decât altii. Ploiestenii nu li se opun direct, nici nu aveau cum, dar gesturile de revolta nu lipsesc. Intrati în oras în iulie 1853, rusii cer sa se faca un inventar al caselor în care poate fi trupa încartiruita. Inventarul se face, dar pe el nu figureaza, dinadins, nici nume de strazi, nici numerele imobilelor, care oricum nu existau. Rusii vor pleca însa repede, dupa ei vin turcii, apoi austriecii. Si acestia, din aceleasi motive ca si rusii, vor sa stie numele strazilor si numerele caselor. Nu se multumesc sa le ceara, ci se apuca sa scrie cu mangal numere pe peretii imobilelor, operatiune la care femeile ploiestence reactioneaza prompt, „cu ocara si blestem, ca le strica zugraveala“. Aproape un veac mai târziu, în anii celui de al doilea razboi mondial, fanfara trupelor germane stationate la Ploiesti dadea concerte într-un chiosc anume construit pe bulevardul central. Într-un alt chiosc, pe partea cealalta, cânta orchestra orasului. Când nemtii cântau „Deutschland, Deutschland, uber alles“, ploiestenii raspundeau cu „Lume, lume, soro, lume“ (ca francezii cu „La Marseillaise“ în filmul „Casablanca“!).
Este foarte probabil ca ostilitatea ploiestenilor fata de succesivele autoritati de ocupatie sa fie legata si de suspiciunea lor fata de autoritati general.
Oameni liberi ori stabiliti aici pentru a fi liberi, ploiestenii au o lunga traditie a revoltei. Au în istoria lor chiar un fel de razboi bine trecut de treizeci de ani cu autoritatea centrala, dupa ce un domnitor fanariot, Alexandru Ipsilanti, donase varului sau vatra orasului. Si Ioan Grosescu în „Mahalalele Ploiestilor“, si diferiti autori de tratate de istorie a României, inclusiv americanul Keith Hitchins, consemneaza frecvente miscari ploiestene de protest.
Unele cu totul originale, cum a fost exodul unui întreg cartier într-o singura noapte. În 1830, peste trei sute de familii (aproape 1 600 de persoane) din orasul bulgar Sliven fug de acolo din cauza turcilor si cer sa se aseze lânga Ploiesti, pe locul unde astazi e cartierul Bereasca. Cererea se aproba, bulgarii încheie un contract cu stapânul mosiei, vin si înalta acolo un mic oras, Slivina Noua, cu piata centrala, biserica impunatoare, peste o suta de pravalii, ateliere de tot felul, o moara. Dupa câtiva ani, stapânul mosiei se schimba, iar cel nou nu vrea sa stie de contract si încearca sa-i puna pe locuitori la claca si alte dajdii, folosind mijloacele clasice în epoca, de la puscarie la tortura. Raspunsul acestor bulgari-ploiesteni a fost unul radical. Cele mai multe case, inclusiv biserica, au fost demolate si încarcate bucata cu bucata în carute trase de câte patru cai, duse în Ploiesti, unde, risipiti de aceasta data, bulgarii s-au amestecat cu populatia orasului. Nu se stie din ce motive, însa, li s-a zis „sârbi“, de aceea într-una din mahalale, Sf. Vineri, a aparut o „Piata Sârbeasca“.
Cartierul Bereasca face azi parte din „municipiul Ploiesti“ si este foarte probabil cea mai mizera parte a orasului. Ioan Grosescu îsi încheie cartea cu un halucinant reportaj, scris în anul 2005, despre acest tinut al plângerii.

NOTE:
1. Ioan Grosescu, „Mahalalele Ploiestilor“, Editura Karta-Graphic, Ploiesti, editia I 2008, editia a II-a 2009, 430 pag.
2. Alexandru Candiano-Popescu, „Amintiri din viata-mi“, Nota asupra editiei, adnotari, transcrierea si îngrijirea textului de prof. univ. dr. Constantin Corbu, Editura Eminescu, vol. I 1998, vol. II 1999.

Un comentariu pentru “De neamul ploiestenilor”

  1. octombrie 21, 2012 la 6:58 pm

    Excelenta descriere a orasului meu natal. Felicitari D-lui Mircea Iorgulescu si revistei Dvs. pentru publicare.
    Cine doreste versiunea mea, mult mai putin artistica, conceputa pentru prietenii canadieni carora am vrut sa le spun de unde vin:
    http://www.slideshare.net/adragomi/ploieti-the-city-of-the-black-gold

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper