Activă în viața muzicală a României de aproape un deceniu, Asociația Jazz Fan Rising s-a impus prin maniera originală și eficientă de abordare a impresariatului în domeniul muzical-improvizatoric. Inițiativa i-a aparținut lui Ciprian Alpiu Moga, meloman cu studii superioare de IT la Universitatea Politehnică din Cluj-Napoca, precum și în Franța, stabilit la București. În jargonul cibernetizant, el e cunoscut ca „pionier al agilității organizaționale în România, specializat în transformarea organizațiilor și în dezvoltarea oamenilor care conduc procesele de schimbare”.
Din fericire, dincolo de profesiunea sa cu aparențe mai curând alienante, dl. Moga e un fervent admirator al artei sunetelor, cu specială feblețe pentru jazz. Pentru a-și materializa cutezătorul proiect Jazz Fan Rising, el a apelat la … complicitatea unui „trib” de melomani – antreprenori, corporatiști și de profesiuni liberale – ce-și propun să „își vadă idolii cântând în România”. Printre comilitonii săi se numără personalități cu notabile contribuții personale la scena română de jazz, cum ar fi avocatul Sergiu Doru, fondator al impresionantului festival Jazz la Castelul Bran, navigatorul-literator Florin Oniga, violonistul-părinte-de-pianist Bogdan Dimitriu, Alex Elian (fiul lui Edgar Elian, ex-liderul Casei de Discuri Electrecord), Ruxandra Bancu, Cosmin Hănulescu, Catia Rădulescu ș.a.
Citez din autoprezentarea J.F.R.: „Periodic, strângem împreună onorariul unui artist (sau grup, n.m., V.M.) ales în mod democratic și îl invităm pentru unul sau mai multe concerte. Alegerile noastre completează agenda de jazz din România. Invitații noștri sunt «rarități»: artiști și proiecte savurate de «cunoscători» sau «stele în curs de consacrare». Prin asociația noastră dorim să constituim o voce a publicului de jazz pe piața muzicală, care să se alăture artiștilor și promotorilor de concerte.”
Nobile intenții, cărora – în scepticismul meu funciar – le acordam vagi șanse de reușită. Și totuși, lista concertelor puse în scenă de J.F.R. începe să semene cu afișele unor prestigioase festivaluri de jazz de rang internațional. Grație asociațiunii coordonate de Ciprian Alpiu Moga, melomanii noștri (polarizați în două locații prioritare – București și Cluj) au avut șansa de urmări pe viu remarcabili creatori din zone consacrate ale jazzului: Vijay Iyer (USA), Vincent Peirani & Emile Parisien, François Couturier (Franța), David Helbock (Austria), Marcyn Wasilewski (Polonia), Ulrich Drechsler, grupul Triosence (ambii din Germania), Magnus Öström (Suedia), Hakon Kornstad (Norvegia), Arkady Shilkloper (Rusia), regretatul Alessandro Giachero (Italia). Dar cea mai interesantă însușire cultivată de J.F.R. mi se pare capacitatea de a revela publicului nostru muzicieni originari din spații oarecum excentrice față de principalele focare de influență ale jazzului din primul său secol de existență. Nu e deloc vorba despre o acțiune factice de „popularizare”, ci de muzici integrate deja – din punct de vedere valoric – „marelui jazz”, căruia îi sunt astfel oferite deschideri spre noi orizonturi de sensibilitate, expresivitate, flexibilitate, expansivitate, diversitate stilistică etc. Aș înscrie aci prezențele pe scenele bucureștene și clujene ale unor interpreți-creatori cu rădăcini în spații extra-mainstream, cum ar fi ghitaristul Nguyên Lê/ Vietnam, oud-istul Rabih AbouKhalil/ Liban, violoncelista Ana Carla Maza/ Cuba, pianista/keyboardista Macha Gharibian/ Armenia, trompetistul Verneri Pohjola/ Finlanda, pianistul Vadim Neselovskyi/ Ucraina, trupa Eyot/ Serbia.
Un recent concert, în concordanță cu cele expuse mai sus, fu interpretat de insolitul duo Youn Sun Nah/voce & Bojan Z./claviaturi acustico-electronice, în sala Studio a Academiei Naționale de Muzică G. Dima din Cluj. Ambii muzicieni s-au stabilit la Paris, după fructuoase detururi pe … meridianele jazzului universal. Cariera jazzistică a interpretei născute la Seoul în 1969 a luat avânt odată cu albumele realizate pentru casa de discuri ACT, condusă de Siegfried Loch la München. Colaborările cântăreței cu ghitaristul suedez Ulf Wakenius au proiectat-o pe Youn Sun Nah în rolul de purtătoare de stindard pentru jazzul sud-coreean, acesta fiind deocamdată quasi-insesizabil pe plan mondial (cât despre cel din jumătatea nordică a Peninsulei, din nefericire, nici nu poate fi vorba, întrucât după retragerea trupelor sovietice de ocupație – pe la finele deceniului 1950 – tirania autistă instalată la Pyongyang a interzis muzicile din afara propriului stat, transformat într-un fel de lagăr de concentrare „autosuficient”).
Ca prefață a recitalului, am participat la o utilă conversație între cei doi protagoniști și câțiva acoliți ai Modulului de Jazz al ANMGD – condus de excelentul profesor-jazzman Dima Belinski. Youn Sun Nah mărturisea că a început să studieze jazzul abia după ce ajunsese în Franța și după ce se afirmase ca interpretă de muzică pop în patria sa. La întrebarea mea dacă ar exista șanse ale unei ipotetice sinteze între muzica tradițională coreeană și jazz (prin comparație, să zicem, cu senzaționalele fuziuni realizate de ghitaristul Nguyên Lê și vocalista Huong Thanh în ciclul discografic Tales from Vietnam, editat la ACT Records), răspunsul fu – așa cum mă așteptasem – negativ. Opinia doamnei Nah este că regulile rigide ale tradițiilor muzicale din Coreea sunt incompatibile cu estetica extrem de laxă a jazzului. Cu asemenea premise, tentative anterioare (d. ex., cele întreprinse de reputatul saxofonist austriac Wolfgang Puschnig) de a concilia două lumi sonore quasi-antagonice – occidentală vs. orientală, în varianta jazz vs. autohtonism coreean – au rămas, eufemistic vorbind, neconcludente. În situația dată – când însăși vocalista și-a recunoscut imposibilitatea de a swinga, conform dictonului ellingtonian It Don’t Mean a Thing (If You Ain’t Got That Swing) – nu-i mai rămânea decât să-și găsească sunetul personal, ajutată fiind și de timbrul vocii sale, grav cu tonuri catifelate, pe care îl poseda din naștere.
Cum aveam să constatăm și din magistralul său recital în compania keyboardist-ului Bojan Z., Youn Sun Nah compensează din plin absența swing-ului autentic printr-o multitudine de elemente colaterale, subsumabile spiritului jazzistic: în primul rând o spontaneitate nativă, ce-i permite să reacționeze fulgerător la sugestiile partenerului; apoi, aptitudinea de a asimila influențe din cele mai diverse spații – cum ar fi tango nuevo-ul lui Astor Piazzolla (etalând inserturi de unisoane între voce și registrul bas al pianului și un recitativ într-o impecabilă franceză), parafrazarea unei teme de Michel Legrand prin ingenioase inserturi electronice, salturile onomatopeice pe un larg ambitus vocal, în maniera portughezei Maria João (piesa Coisas da Terra, compusă de partenerul acesteia, Mario Laginha). În asemenea condiții, „coreeanitatea” vocalistei e totuși sesizabilă îndeosebi la nivel atitudinal – prin sobrietatea, hipersenzitivitatea, dar și permanentul autocontrol emoțional al intepretării.
Cu modestie și grație înnăscute, Youn Sun Nah a evidențiat fără rezerve contribuția decisivă a partenerului ei scenic la succesul spectacolului. Versatilitatea acestuia acoperă o diversificată paletă stilistică, filtrată printr-o gândire originală, ce se exprimă, consecutiv sau simultan, de la pianul clasic, la cel electric sau la felurite sintetizatoare. Muzica lui Bojan Zulfikarpasic (rezident în Franţa, unde și-a simplificat numele în Bojan Z.) trăiește și înflorește din propria-i complexitate: teme folclorice deconstruite, inserții avangardiste, unisoane acustic-electrice, motive ciclice și ostinato-uri (fără a le permite să devină fastidioase), linii contrapunctice amintind de Bach, dar și acolade spre swing-ul ellingtonian etc. Edificiul muzical realizat in vivo degajă ceva din spiritul liber-asociativ al filmelor regizate de Emir Kusturica. Nu e de mirare, întrucât ambii au legături ereditare cu Bosnia și Herțegovina. De altfel, pianistului născut în 1968 i-a fost conferit în 2005 titlul de „cel mai bun muzician de jazz din Europa”, de către un exigent juriu pan-european (în cadrul căruia am avut onoarea de a reprezenta România). Respectivul premiu era girat de către guvernul Austriei, iar la gala festivă, unde l-am cunoscut pe Bojan, au participat eminenți membri ai juriului din numeroase țări ale Vechiului Continent. Pentru comunitatea jazzistică mondială, faptul că o asemenea consacrare îi revenea reprezentantului Bosniei și Herțegovina fu o revelație și un nou argument pentru înțelegerea realității că, actualmente, marile valori ale jazzului pot apărea oriunde pe Glob. Tocmai de aceea, mi se păru inexplicabilă absența acestui important artist de pe afișul concertului de la Cluj, deși memorabila sa prestație la ANMG i-a adus binemeritatele ovații ale publicului, împărțite colegial cu șarmanta sa parteneră de scenă. Pare-se că gafa deriva dintr-o inoportună aplicare a mentalității „star system”, fără precedent în manifestările publicitare ale Asociației Jazz Fan Rising. Să sperăm că a fost doar un derapaj pasager, incompatibil cu excelentele performanțe manageriale ale lui Ciprian Alpiu Moga.
