Valeriu Nicolae: „În general, nu prea suntem învățați să facem bine”

„E un amestec de lene, frustrare, lipsă de grup de suport”

 

Ce înseamnă „Casa bună”?

Ideea mea de a face „Casa bună” a venit din dorința de a face o casă bună pentru puștiul care eram eu. Adică un puști să aibă tot ce nu am avut eu. Cam așa le gândim pe toate. Ca locuri în care copiii care au probleme în familie să se simtă cum ar trebui să se simtă un copil. Cum s-a simțit copilul meu crescând într-o familie normală.

Și cum ar trebui să fie casa unui copil, pentru ca el să devină un adult funcțional?

Ar trebui să fie în primul rând lipsită de violență, lipsită de abuz, să fie curată, să fie lipsită de șobolani, de libărci, de păduchi, de pureci, de alcoolici, de seringi. Ce m-a impresionat pe mine cel mai tare când i-am dus pe copii în tabără și, la venirea din tabără, în mașină, i-am întrebat ce le-a plăcut cel mai mult. Locul era minunat acolo, undeva în Piatra Craiului. Și mă așteptam să-mi zică: pădurea, lacul, mâncarea, cabana. Răspunsul m-a rupt în două. Mi-au spus că păturile, pentru că erau așa curate și miroseau așa de bine. A fost un răspuns general. Majoritatea copiilor au răspuns același lucru, chiar dacă nu i-am întrebat în același timp și nu le-am indus intrebarea. Taberele sunt un pic de catharsis emoțional. După tabere, îi întrebăm pe copii ce le-a plăcut cel mai mult. Întotdeauna paturile. La noi lenjeria pare nouă. Ei pot să își aleagă jucării de pluș cu care să doarmă în pat. Asta e o treabă pe care și-o doresc foarte tare. După aceea, faptul că mănâncă sănătos, că participă la tot ce se întâmplă în casă, de la curățenie la gătit. Copii care în mod normal au probleme mari să se adapteze, în două zile se adaptează foarte-foarte bine.

”Tendința voluntarilor e să se apropie prea mult de copii”

Care sunt cele mai mari provocări de adaptare pentru ei pe parcursul taberei?

Asta e, că nu sunt. Asta ne-a șocat pe noi. Ei se adaptează foarte repede la o disciplină destul de dură pe care o impunem noi. Ei, în mediul lor, sunt obișnuiți să adoarmă pe la 2-3 noaptea, depinde de ce scandal se întâmplă, dacă vine Poliția, dacă mai moare cineva de droguri, dacă vine Ambulanța. Noi păstrăm continuu contactul cu ei. Deci copiii odată la 5-7 săptămâni veneau să stea la noi o săptămână. Anul trecut, din cauza pandemiei, am făcut 13 tabere, deci 13 săptămâni.

Și adulții? Cum se adaptează ei la copii?

Foarte bine. Câteodată e cam greu. Tendința voluntarilor e să se apropie prea mult de copii. Dacă copilul are o familie foarte dificilă, încerci să îi oferi un pic mai mult, e nevoia noastră de a balansa. Nu e bine, pentru că e nevoie de relații pe termen lung, care să fie cât se poate de sănătoase. Adică să nu fie nici foarte emoționale, nici foarte tehnice. Asta ne-am dorit și asta am reușit, relații pe termen lung.

„Suntem peste 400 voluntari”

Implicați pe toată lumea sau aveți un proces de recrutare a voluntarilor?

Avem și un proces de recrutare, dar noi am preferat să chemăm lumea să vină, să vadă ce facem, dacă poate să facă ceva la fel de bun sau mai bun decât facem noi. Vezi ce poți să faci și fă! Sunt mulți oameni care ne ajută. Suntem peste 400 voluntari și e dificil să lucrezi cu atât de mulți voluntari. E nevoie de răbdare și de timp. E greu câteodată. Voluntarii au și așteptări și atunci există o presiune continuă pe echipă. Noi glumim că ne-am transformat într-o întreprindere medie spre mare. Începem să ne industrializăm un pic.

Cred că e importantă consecvența, cum îi rețineți pe acești voluntari?

ONG-urile mari și foarte mari au un grad de retenție undeva pe la 2% din voluntari. Noi avem un grad de peste 80%. Cred că este vorba despre a simți că faci o diferență în viața unui copil, sau în viața unei comunități. De asta funcționează. Ieri o echipă de la noi a fost la Brașov. E foarte greu să explici cum se face că un medic oftalmolog foarte bun, care e și foarte ocupat, se urcă în mașină la 6 dimineața împreună cu un optician, tot așa, foarte bun și foarte ocupat, și se cară 7 ore pe drum dus-întors ca să verifice 40 și ceva de copii, să vadă dacă au nevoie de ochelari sau nu. Nu prea poți să explici. Dacă spui așa, pe gură, lumea zice că ești dus cu capul. Noi chiar credem că a face bine e molipsitor. E o boală chiar bună, e un virus foarte persistent.

„Din aprilie ne apucăm iar de construit”

Faceți o casă la Nucșoara, județul Arges. O altă casă adevărată pentru sentimentul de acasă. Ce planuri aveți cu acest proiect? Cât de mari sunt ele?

Da, de făcut o facem, dar e foarte complicat. Ceea ce visam noi să facem ne costă mult prea mult, așa că o să vedem ce soluții găsim. Cel mai important pentru noi acum e să construim tabăra, deci locul. Am cumpărat eu pământul și acum încercăm să găsim cea mai bună metodă să facem tabăra acolo, e un pic de chin. E mult mai dificil decât ne-am așteptat. Dar sunt convins că o să ne iasă bine. Din aprilie ne apucăm iar de construit. Sunt 4 lucruri mari acolo. E un centru de zi pe care îl facem în fosta școală de la Slatina, pe care o dotăm noi complet. Acolo o să avem bucătărie, calculatoare, toate facilitățile pe care copiii nu le au acasă. Să avem un Internet care funcționează tot timpul, nu doar atunci când nu plouă, să avem o sursă de curent electric pe care să ne putem baza ș.a.m.d. După aceea, o să facem o spălătorie, pentru că una dintre problemele foarte mari e că o bună parte a familiilor sunt încă obligate să spele la râu, ceea ce iarna e o nenorocire. Femeile și tinerele au mâinile pulbere de la spălatul în râu, e și poluarea râului, sunt mai multe probleme. Va fi o spălătorie ecologică și am luat toate echipamentele, deci chestia asta am rezolvat-o. O să avem un loc unde să putem caza voluntarii și acolo vrem să facem și un observator astronomic. E o minunăție, pentru că poluarea luminoasă la Nucșoara este foarte foarte mică și e unul dintre cele mai bune locuri din țară pentru observarea astronomică. Pe lângă astea, mai e și tabăra. Deocamdată ne-am luat vreo 40 de corturi, ca să facem un fel de glamping, dar e o soluție pentru primul an. Apoi trebuie să construim. Sper să nu dureze mai mult de 2-3 ani, dar nu știu. Ce am învățat eu în toți ani aștia e că una sunt planurile și alta se întâmplă. Am învățat să răspund foarte rapid la ce se întâmplă, să găsesc alternative.

„Mi se pare important ca și copiii care trăiesc în puf în București
să vadă cum se trăiește mai prost”

Cum ați ales locația?

A fost total accidental. Au o comunitate foarte săracă și, în mod neașteptat, am dat peste un primar și un director de școală care chiar vor să facă lucruri. Primarul e de la PSD și eu am scris îngrozitor de mult împotriva PSD-ului, iar omul chiar știa despre asta, știa cine sunt. M-a impresionat lucrul ăsta, iar locul e foarte frumos. Copiii ăia chiar sunt foarte faini. E o zonă săracă și puțin cunoscută. Ne-am spus că am putea să facem două lucruri, să promovăm o zonă foarte frumoasă a României, care merită văzută și ajutată, și să ajutăm foarte mulți copii în zonă. Visul meu cel mai mare e să îi duc pe acești copii la mare, să avem o casă bună la mare, o locație pe care să o putem folosi în perioada de vară. Vrem să facem tabere mixte. Avem un parteneriat cu o școală privată din București. Mi se pare important ca și copiii care trăiesc în puf în București să vadă cum se trăiește mai prost. Am făcut treaba asta și a fost un mega succes. Copiii din zonă știu toate plantele, toate chestiile din pădure, toate animalele, iar cei din București știu toate TikTok-urile. S-au amestecat grozav.

Cum vă pot ajuta oamenii?

Acum avem nevoie de oameni pe partea de construcții, arhitecți, ingineri constructori.

„Găsim tot felul de scuze ca să nu facem bine”

Aș putea să număr probabil pe degete adăposturile și centrele de zi pentru copii din județul Argeș, de exemplu. Ce oprește autoritățile sa investească în case bune?

E un amestec de lene, frustrare, lipsă de grup de suport. În general, nu prea suntem învățați să facem bine. Găsim tot felul de scuze ca să nu facem bine. Într-adevăr, e complicat. Unii fac o casă și o dau unora săraci, iar apoi se înfurie că cei care au primit casa au distrus-o. Păi normal că o distrug, pentru că nu au trait niciodată într-o casă normală. Noi educam copiii. Le arătam cum se folosește toaleta. E un proces complicat, durează mult și trebuie să ai multă răbdare. Să nu aștepți glorie, pentru că noi avem treaba asta că dacă am făcut un bine trebuie să primesc certificatul de sfințenie. Și, dacă se poate, să îl primesc a doua zi. Ei bine, o să primești înjurături, iar la un moment dat o să primești și gloria asta, dar nu în primii 4-5 ani.

Sunt multe ONG-uri de utilitate publică cărora nu le vedem de fapt utilitatea și care absorb fonduri de la bugetul de stat sau de la bugetele locale. Numai în județul Argeș am identificat, la o primă mână, vreo 10 dintre ele. Dar nu am reușit să găsesc și date prea multe despre activitatea lor. Ce ne facem cu ele?

Am scris despre asta. Există oamenii care sunt învățați să spună una și să gândească alta. Cum era Cumpănașu. El era foarte convingător, foarte plăcut. În perioada 2018 era printre cei mai plăcuți și populari oameni din România. Cumpănașu a făcut sute de mii de euro din bani publici, ONG-ul lui era de utilitate publică. Pot să îți dau o grămadă de alte exemple. Noi avem o tradiție a gargaragiilor care nu fac nimic.

„Am reușit cumva să folosesc datul în bară și ca o motivație și ca o cale spre succes”

Deci rezultatele bune vin greu, e nevoie de multă răbdare și de timp. Totuși, chiar și dumneavoastră ați vrut să renunțați la un moment dat…

Da. Am vrut pentru o noapte întreagă. Am fost mai rău ca domnul Mircea Geoană. Am renunțat în momentul în care ne-au dat afară de la Școala 136 și au decis că o să facă același lucru pe care îl făceam noi, dar cu bani publici, băgând 2 milioane într-o chestie pe care noi o făceam gratis și mult mai bine. Bineînțeles că chestia aia pe care a făcut-o mârlănetele de primar s-a dus dracului. Au băgat 2 milioane și nu mai funcționează, a funcționat vreo 6 luni. Noi eram acolo de 11 ani. Ne-au dat afară, i-a fost frică primarului că am eu imagine prea bună, că o să candidez împotriva lui și că o să câștig. Lucru care nu mi-a trecut niciodată prin cap. Prima oară când mi-a băgat cineva în cap că aș putea face chestia asta a fost după. Am primit peste o mie de mesaje în noaptea aia. Nu mi-a venit să cred. Am scris un text prost, unul dintre cele mai proaste texte pe care le-am scris eu. Și furios, și plângăcios. M-am șters la nas și mi-a trecut.

Dacă v-ați uita la rezultatele profesionale de până acum, cu ce v-ați mândri?

Cu insuccesele mele. Am dat-o în bară de foarte multe ori și asta nu m-a făcut nici să devin depresiv, nici să renunț. În ciuda faptului că am dat-o în bară catastrofal de foarte multe ori, am reușit cumva să folosesc datul în bară și ca o motivație și ca o cale spre succes.

Ați călătorit mult și ati investit destul în locurile în care ați ajuns de-a lungul timpului. Pe care l-ati numi în mod expres acasă?

În afară de România, sunt două locuri unde m-am simțit acasă: unul în Polonia și un altul în Qatar. Am trăit în 9 țări, am călătorit în vreo 100 și ceva de țări, la un moment dat casa mea era în avion… deci nu mă simt foarte atașat de un loc. Aș putea să stau în cel puțin alte 4 țări, dar în România mă simt cel mai bine.

Valeriu Nicolae este scriitor și activist pentru drepturile omului. Are un masterat în diplomație, a lucrat pentru ONU, Comisia Europeană și Consiliul Europei, dar și pentru IBM și Microsoft. Este inițiatorul proiectului „Casa Bună”, o asociație care face voluntariat în diverse arii pentru copiii din medii defavorizate. Valeriu Nicolae a fost desemnat Cetățeanul Anului, în 2013, de Parlamentul European.