(Răspunsuri la întrebările Iuliei Alexa)
Ce s-a schimbat în felul cum citesc cei de azi
Foarte mult s-a schimbat și s-a ajuns, pentru prima oară de la invenția lui Gutenberg încoace, la o disociere între textul literar și suportul său. Un soi de revenire la oral și virtualul narațiunii, ca în lunga perioadă de dinaintea inventării tipografiei. Textul e azi fragmentat, lectura, scurtă. Punctul extrem la care s-a ajuns sunt acele cărți citite cu voce tare, pe care le asculți în mașină sau întins pe canapea, audio books. Acolo, textul literar dematerializat, plutește, precum cel din „Iliada” și „Odiseea”, pe cale orală. Asta e pe cale de a genera un nou tip de literatură, mai adaptată grăbiților erei digitale, cei cu intervalul de atenție scurt, făcând să se pună din nou problema unei chirurgii estetice și narative pentru operele literare din trecut, care nu vor mai putea fi citite în paradigma lor, ci va trebui să li se aplice ceea ce grupul francez Oulipo numea: „proteze literare”.
E foarte necesar să citim pe hârtie
Nu doar că trebuie să citească, dar trebuie să citească pe hârtie. În eterna dispută dintre partizanii cărţii pe hârtie si ai cărţii pe ecran eu iau partea hârtiei. Anumite cărți si poeme de Maiakovski sau Apollinaire nu sunt făcute pentru a fi citite altfel decât pe o pagină de hârtie groasă, imprimată, cu silabele presărate detașat și aranjate și făcând corp cu țesătura hârtiei filigranate. Multe cărți sunt o operă de artă completă, plecând de la copertă, așa cum era și discul de muzică de vinil, cu coperta lui artistic ticluită, lucru cu totul pierdut azi când toată lumea ascultă doar muzica atroce comprimată în MP3.
La fel și cu tablourile: istoria picturii nu e doar o succesiune de imagini cadrate similar, ci întotdeauna suportul fizic a făcut parte din totul gândit de artist. Imaginea dintr-un tablou de Bruegel pictat pe un panou de lemn nu e echivalentă cu cea a unei acuarele de Picasso pensulate pe hârtie, cum cred noii barbari. În neștiința lor arogantă, ei nu văd că un panou de zece metri pătrați al lui Rubens și un desen cât jumătate de palmă smângălit de Toulouse-Lautrec pe un șervețel de la bordel pot fi făcute să aibă dimensiuni identice pe ecranul tabletei iPad. Dar granulația vopselelor, dar textura, țesătura pânzei, dar rama și tot ce completează ansamblul pentru privitor sunt pierdute definitiv.
Noii barbari cred că stocând miliarde de cărți și de imagini digitale în format identic am rezumat istoria literaturii și a artei și că restul poate să ardă, ocupând loc degeaba. Asta, până în ziua în care o furtună solară de amploare nemaiauzită va oblitera electricitatea și digitalul pe Pământ, făcând sa dispară, printr-un click galactic, totalitatea arhivelor virtuale. Nu ne va mai rămâne atunci decât ce a apucat să imprime unul sau altul… adică tot pe hârtie sau pânză.
O listă personală de lecturi obligatorii
Gusturile mele sunt fezandate. Nu vreau să vin aici cu opere de necitit pentru cine nu are o solidă pregătire literară și estetică, precum scrierile lui Joyce sau Ezra Pound, sau, din nou, „Iliada” și „Odiseea”, dar în cadrul limbii române ar trebui să fie obligatoriu de citit și decorticat cărți precum „Craii de Curtea Veche”, romanul unic al lui Mateiu Caragiale, sau „Biblia” în traducerea lui Gala Galaction. Galaction (părintele Grigore Pișculescu) a fost unul din cei mai mari mânuitori ai limbii române. „Biblia” e tradusă fad în general. Versiunea lui Galaction a „Bibliei” este nu doar la nivelul literar al „Crailor de Curtea Veche”a lui Mateiu Caragiale sau al poeziilor lui Ion Barbu, dar freamătă de violență profetică, într-un stil într-adevăr biblic, cutremurător. Este limba română ridicată la cel mai înalt nivel de puritate.
Cititul compulsiv și cititul metodic
Toate astea, da. Dar eu nu sunt un model. Eu recitesc, periodic și lent, „Finnegans Wake” al lui Joyce, de pildă. O carte monstruoasă. Însă, într-adevăr, citesc orice. Dar sunt într-o categorie de oameni care ar putea, dintr-un anume punct de vedere, să fie considerați de plâns. Sunt un prizonier al Logosului scris. Citesc precum alții beau, poate pentru a ascunde un gol și a nu rămâne singur în fața Logosului inert.
Textul este parte a materialului „Cartea și lectura. O chestiune de context”
Cum citim, ce citim, în ce ritm, în ce scop? Cărțile și ecosistemul lor au fost asaltate de revoluția digitală, de comportamente de consum informațional care s-au modificat în timp foarte scurt la scara istoriei și care pun sub semnul întrebării cititul așa cum a fost acesta practicat timp de secole. Care este motivația pentru care citim? Citim de plăcere sau din obligație, citim din curiozitate intelectuală sau din plictiseală, citim pentru că „trebuie” sau pentru că am dezvoltat o adicție la cărți? Cititul în afara rigorilor profesionale se supune unei rigori personale, ori e ghidat de capriciu? Lectura pe suport digital este la fel de reconfortantă precum cea pe hârtie? Va mai supraviețui cartea ca atare? Va fi ea apanajul unor nostalgici și inițiați, la fel cum azi numismatica este apanajul unor inițiați și pasionați de monede vechi? (Iulia Alexa)
CITEȘTE ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS