Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Un an cu surse de informare diverse, chiar dacă nu mai contează atât de mult critica literară. 2021, așa cum s-a văzut

Un an cu surse de informare diverse, chiar dacă nu mai contează atât de mult critica literară. 2021, așa cum s-a văzut

A fost un an bun pentru fenomenul literar românesc, așa cum este întreaga perioadă pe care o traversăm, în ciuda problemelor economice, politice, sociale. Sau poate tocmai de aceea. Poate că dezamăgirea socială renaște apetitul pentru ficțiune și ne întoarce către lumile imaginare și către noi înșine. În plus, suntem la o distanță suficient de mare de 1989, într-o lume deschisă, încât să putem concepe o literatură care înflorește, eliberată de constrângeri exterioare și de complexe individuale. Remarcabilă este mai ales diversitatea stilurilor și a temelor. De asemenea, este frumos că publică, de câțiva ani, scriitori și scriitoare care au ajuns la maturitatea creatoare, despre care se poate spune că au deja „operă”. Țin să precizez cu bucurie încă un aspect: începe să crească, încă timid, o literatură română pentru copii și adolescenți, capitol la care stăteam destul de rău.

Temele femininului, un filon din ce în ce mai puternic

Una dintre temele centrale rămâne trecutul recent cu experiența comunistă – poate cel mai cunoscut este ultimul volum din seria scrisă de Ioana Nicolaie, „Tot înainte!” – și este foarte bine că este așa. Apoi, au fost cărți care problematizează ficțional epoca postdecembristă, cu diferitele ei vârste, în registre stilistice și viziuni diferite, cu accente amare însă mai mereu. Menționez aici microromanul lui Florin Lăzărescu, „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”. Un filon din ce în ce mai puternic îl reprezintă temele femininului, perspectiva mai crudă asupra vieții, aș spune tot în varii maniere, de la cele istoric-nostalgice, generaționiste, cum este romanul „În umbra ei” de Simona Antonescu, până la cele intertextuale, cum a preferat Alina Nelega în „un nor în formă de cămilă”. O altă direcție s-ar încadra în „geo-literaturile” provinciilor noastre: proza scrisă de Marian Ilea, balcanismul savuros al Doinei Ruști sau ceea ce critica a considerat o „monografie fabulatorie a Ploieștilor”, și anume „Un calcan pe Lipscani”, de Viorica Răduță.
Au apărut și cred că vor mai apărea jurnale de pandemie, constituie un document important, o mărturie a prezentului. Eu mai aștept și cărți mari despre suferințele noastre de azi și de ieri, despre profunzimile omului de azi, despre viața în diaspora, de exemplu, a românilor plecați la muncă în afara țării, care au niște povești uluitoare. Doar așa sensibilitatea noastră se va îmbogăți și vom înțelege mai mult despre ceilalți și despre noi înșine, vom empatiza.

„Pescărușul de la geam” de Veronica D. Niculescu, cartea pe care aș reține-o din 2021

M-au entuziasmat scriitoare din noile generații de la noi. Ca să dau un singur nume, Anca Goja. M-am bucurat că apar în continuare reviste online de bună calitate și de faptul că au apărut colecții noi de literatură română, sper să crească în valoare și în succes. Și aș numi totuși, din două motive, o carte: întâi pentru perspectiva asupra lumii, între interior și exterior, între claustrare și observare, și apoi pentru întoarcerea la simplitate și la miracolul naturii care ne înconjoară și care ne oferă întotdeauna adevărata lecție de viață: „Pescărușul de la geam” de Veronica D. Niculescu.

Cred că aceasta rămâne marea problemă, promovarea macro și credibilă

Cu toate restricțiile, s-au ținut festivaluri, târguri online, lansări, premii literare etc. Cu prezență mai mare sau mai mică, era esențial ca ele să continue, ceea ce nu poate fi decât îmbucurător, încurajator pentru toată lumea: creatori, editori, cititori, manageri culturali, pentru ceea ce numim spațiul cultural, pentru sănătatea și dinamismul societății. În afară de continuarea unor proiecte care au marcat deja cultura română contemporană, mă bucură enorm cele care fac din ce în ce mai prezentă literatura scrisă de femei, în diferite feluri, antologii și proiecte. Apoi, am apreciat toate tendințele noi de analiză a literaturii, indiferent de rezultatul lor, mai mult sau mai puțin discutabil: de la digitalizare a romanului românesc de la începuturile lui, stilometria, distant reader, lectura „sexo-marxistă” a literaturii contemporane și până la proiectul care urmărește „romanul central-european”, lărgind perspectiva asupra scriitorilor noștri într-un alt context, sau readucerea în atenție a istoriei în imagini a literaturii române, alcătuite de Ion Cucu. Toate aceste demersuri merită apreciate fiindcă sunt înnoitoare și fac să trăiască în spațiul public literatura română. Este, în egală măsură, nevoie de traducere și de o promovare mai susținute în afara țării a scriitorilor de limbă română.
În ceea ce privește modul în care aceste producții literare au fost primite de public, este foarte complicat de analizat, fiindcă rar se fac studii și se dau statistici corecte. Au fost surse de informare diverse, chiar dacă nu mai contează atât de mult critica literară. Lipsesc totuși niște voci care să se audă mai tare în spațiul public… Emisiunile de cultură sunt puține, iar o simplă lansare pe youtube nu poate produce valuri mari. Cred că aceasta rămâne marea problemă: promovarea macro și credibilă. Abia apoi vin receptarea distorsionată, lauda deșartă, slaba priză a unor cărți bune sau cine știe ce alte coterii. Iar gustul cititorului este mereu o surpriză.

Fiindcă e recentă, o secvență din romanul Simonei Antonescu

„Veneau din Oltenia. Fuseseră evacuați în mare grabă din calea nemților mai întâi tinerii pe care armata germană ar fi putut să îi folosească. Se pregătiseră pentru ei trenuri speciale cu care ajunseseră la București. De acolo fuseseră despărțiți și urcați în alte trenuri, alături de soldați români retrași de pe front și de răniți. În Buzău îi coborâseră din nou și îi alăturaseră convoaielor nesfârșite de refugiați civili, sate întregi plecate cu cotețe cu găini încărcate în căruțe, mânând pe lângă ei oi, vaci, cai. Trupele rusești aliate îi jefuiseră în două rânduri, luându-le toate animalele. Cei mai slabi căzuseră răpuși de tifos și fuseseră părăsiți la marginea drumului înghețat. Luaseră de la ei numai șubele mai groase ori șalurile, toate pline de păduchii care aduceau tifosul”.
Este o secvență din romanul „În umbra ei”, de Simona Antonescu, fiindcă am citit-o de curând. Prezintă o tânără femeie care primește acasă, în miezul iernii, în timpul Primului Război Mondial, copii refugiați ce vin în convoi din sud spre Moldova și îi îngrijește împreună cu alte femei.

Etichete:

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.