Acum, când unii cred că limba latină este tocmai bună de aruncat în „lada de gunoi a istoriei”, reflecțiile de mai jos nu pot să fie lipsite de interes. Cunoașterea limbilor clasice este extrem de importantă pentru că din acestea provine o mare parte din zestrea noastră lingvistică actuală, chiar și atunci când limba pe care o vorbim nu are rădăcini directe în vreuna dintre aceste limbi. Spre exemplu, limbajul științific al multor discipline își trage originea, în mai toate limbile europene, din grecește și latinește. Lăsăm la o parte faptul că greaca actuală descinde în linie dreaptă din greaca antică, iar limbile romanice actuale sunt fiicele latinei lui Caesar și Cicero. Asta nu înseamnă deloc că un grec de azi înțelege, fără studii speciale, textele lui Platon și Aristotel sau că un italian îl citește în original pe Vergiliu. La fel se întâmplă și cu un bulgar care ar vrea să înțeleagă slava ecleziastică ori slavona: nu poate, fiindcă are nevoie de pregătire ca să ajungă la esența acelor texte vechi. Limbile se schimbă odată cu popoarele. Pentru oricare limbă „moartă” în care s-au elaborat opere literare și științifice păstrate, este nevoie de eforturi în vederea înțelegerii mesajelor transmise de aceste opere.
Latina ne-a transmis nouă, românilor, nu numai limbajul științific al multor forme de cunoaștere sistematică, ci și limba română însăși. Mai mult, mulți dintre noi ne presărăm adesea româna contemporană cu vorbe și expresii luate direct din latinește. Se întâmplă acest lucru mai ales în lumea academică și universitară, în domeniul dreptului, în medicină și farmacie, în tehnică etc. Unii români practică cu nonșalanță acest lucru, dar după ureche. Sunt mulți compatrioți care cred că noi, dacă suntem „urmașii romanilor” și dacă vorbim o limbă neolatină, știm latina ca pe apă, fără să depunem niciun efort. De exemplu, în mediile universitare, se acordă prin tradiție titlul de doctor honoris causa, scris prescurtat DHC. Expresia se traduce în românește prin „doctor din rațiune de onoare”, „doctor din cauză de onoare”, „doctor cu titlu de onoare” ori „doctor în numele onoarei”. Lăsăm la o parte faptul că, fiind vorba despre o expresie latină, accentul ar trebui pus ca în latină, adică pe penultima silabă, în forma „honòris” și nu „hònoris” (cu accentul pe prima silabă), cum se aude adesea prin aulele noastre. Oricărui invitat menit să primească acest prestigios titlu i se pregătește o scurtă biografie, un curriculum vitae („o mică fugă prin viață”, o trecere rapidă prin viața lui), care a intrat în uz sub numele de la laudatio, adică „lăudare”. Se întâmplă asta, deoarece întotdeauna profesorul care prezintă cariera sărbătoritului îl laudă, îi evidențiază împlinirile, izbânzile, operele durabile. Universitarii, tot mai grăbiți și mai restrânși la propriul domeniu, iviți de multe ori din școli în care cultura generală nu s-a mai aflat în prim-planul educației, spun adesea că pregătesc „un laudatio”, că vor ține „un laudatio”, că au ascultat „un laudatio” frumos. Forma aceasta este greșită, fiindcă substantivul latin laudatio, -nis, la declinarea a treia imparisilabică, este feminin și nu masculin. În consecință, corect este să spunem „o laudatio”. Tendința de masculinizare este, oarecum, explicabilă, dacă remarcăm faptul că, în românește, substantivele feminine și articulate se termină (la nominativ singular) în -a, precum lăudarea, cântarea, femeia, viața, aniversarea, comemorarea etc. Or, laudatio le sună multora ca fiind substantiv masculin. Ca pandant, unele substantive străine masculine, terminate la nominativ singular în -a, precum „problema” (provenit din grecește, intrat în latină și preluat de noi, probabil, prin franceză), au ajuns să fie în românește, prin uz, feminine, deși în celelalte limbi romanice au rămas masculine, ca în limba originară. Astfel, „problema” a fost asimilat cu „situația”, „starea”, „chestiunea” etc. și a ajuns să fie la noi feminin. Dar laudatio, deși are aspect masculin pentru opinia publică, este folosit în forma latină originală și nu are cum să fie masculin. Astfel, corect este „o laudatio”. Pe vremuri și, pentru un anumit interval, după 1989, titlul de doctor era însoțit la noi – după tradiția medievală – de un calificativ, care putea să fie cum laude, magna cum laude sau, foarte rar, summa cum laude. Traducerea acestor calificative este simplă: „cu laudă”, „cu mare laudă” și, respectiv, „cu cea mai înaltă laudă”. Am văzut de multe ori scris, chiar în acte oficiale înaintate Ministerului Educației, de către președinți ai comisiilor de doctorat (care sunt, cel mai adesea, decanii ori prodecanii facultăților), scris cum laudae sau magna cum laudae. Tentația vine și din faptul că mulți intelectuali știu că multe cuvinte latinești se scriu cu terminația -ae. În cazul nostru, este complet greșit, fiindcă substantivul laudă nu este în latinește de declinarea întâi (de forma lauda, -ae, cum s-ar putea crede de către un vag cunoscător), ci de declinarea a treia. Forma acestui substantiv este laus, -dis, imparisilabic. În expresia cum laude, prepoziția cum („cu”) cere ablativul, iar ablativul singular de la laus nu este laudae, ci laude.
Tot din necunoaștere, se aud adesea formulări de genul „un summum/sumum de cunoștințe” sau „un summum de acțiuni” ori „un summum de probleme”, ca și cum substantivul latinesc summum ar însemna „o sumă”, „o cantitate mare”. Este însă o eroare, făcută prin contagiunea summum-summa. Substantivul summum – neutru, de declinarea a doua – înseamnă „culme”, „vârf”, „creastă”, „înălțime”. Prin urmare, a spune că cineva a ajuns la „un summum de cunoștințe” este echivalent că ideea că persoana respectivă a atins o culme a cunoașterii, nu că are numeroase cunoștințe.
La fel, se folosesc adesea în grabă și fără discernământ expresii precum in nuce, ad hoc, ab initio, grosso modo, cum grano salis etc. De exemplu, in nuce (literal, „în nucă”) înseamnă nu „la origine”, ci „condensat” sau „în formă restrânsă”; ad hoc (literal, „pentru aceasta”) înseamnă „pentru acest scop” sau „cu un scop anume” și nu „improvizat”, „spontan” sau „insolit”; ab initio (literal, „la început” sau „inițial”) înseamnă „de la început” și nu se poate scrie ad initio; grosso modo înseamnă „la modul general” sau „în linii mari” și nu altceva, de genul „la modul grosolan”, cum l-am auzit pe un semidoct explicând; cum grano salis (literal, „cu un grăunte de sare”) înseamnă că o idee, o spusă a cuiva, o ipoteză etc. trebuie luată sau privită cu o undă de umor sau cu o anumită rezervă/ îndoială ori ca pe o ușoară exagerare.
Mai sunt multe astfel de capcane și nu avem aici intenția să le enumerăm pe toate cele pe care le știm. Erorile provin din dorința de a epata, din fenomenul numit hiperurbanism, din mici scăpări de memorie, dar cel mai adesea provin din incultură. Nu mai avem răbdarea, dorința și motivația de a studia serios, fiindcă ajungem să credem de multe ori că se pot obține rezultate notabile fără muncă, fără acumularea de cunoștințe și fără exersarea memoriei individuale. Unii contemporani îmi spun de-a dreptul că memoria lor se află în calculator și în telefonul mobil și că mintea lor este făcută pentru a găsi soluții, nu pentru a stoca date. Dar dacă nu avem acumulări de date în minte, în ce fel putem lua decizii corecte? Deciziile proprii nu se pot lua decât prin compararea cunoștințelor acumulate, prin cântărirea lor în minte. Felul de a vorbi și de a scrie poate să li se pară unora nerelevant pentru personalitatea umană, dar el rămâne o carte de vizită imbatabilă. În acest sens, tot romanii aveau o vorbă: Errare humanum est, adică „a greși este omenesc”. Și ne place foarte mult această zicere, pentru că scuză multe dintre relele pe care le facem, adesea cu voia. Uităm însă, intenționat, urmarea acestui dicton: sed perseverare diabolicum („dar a persevera în greșeală este drăcesc”), care, odată conștientizată, ne-ar putea îndrepta iarăși pe calea studiului, adică a muncii, fiindcă labor omnia vincit improbus („munca stăruitoare învinge orice”).
Ioan-Aurel Pop este istoric,
președinte al Academiei Române.