Istoria conflictelor umane a fost marcată, pentru multe secole, de principiul dureros al dreptului de viață și moarte al învingătorului atotputernic asupra celui învins. „Cei puternici fac ceea ce vor, iar cei slabi îndură ceea ce merită”, spunea Tucidide în lucrarea sa excepțională, „Istoria Războiului Peloponesiac”, un adevărat vechi testament al școlii realiste, prevalentă în studiile de securitate până în zilele noastre. Toți marii gânditori realiști au adus argumente irefutabile că lumea în care trăim este anarhică și amorală. Este un model de gândire care a dăinuit nu numai prin forța poveștilor tragice scrise cu sângele multor generații de luptători, ci și prin soliditatea temeiului său conceptual sintetizat în sintagma interes național. Acel scop politic care de regulă scuză mijloacele și justifică absența dilemelor morale în fața temerilor cu privire la supraviețuirea națiunii. Acea miză de totul sau nimic, sau de a fi sau a nu fi, care conferă alegerilor amorale din securitatea națională anvergura unor sentințe. De aceea, statele sunt de multe ori suspectate de comportamente egoiste și uneori duplicitare, transpuse în logica tranzacționismului conjunctural motivat de neliniști sartriene.
În antiteză, liberalismul inspirat de perceptele iluminismului kantian aduce argumente în susținerea universalității valorilor fundamentale umane, inclusiv în spațiul securității. Dacă la limita epistemologiei studiilor de securitate am accepta prezența interesului național din realism ca scop major funcțional și pentru liberaliști, atunci aceștia din urmă probabil că ar prezenta argumente solide pentru a arăta că nici măcar în fața celor mai mari pericole la adresa națiunii scopul nu scuză aprioric mijloacele. Alegerea mijloacelor presupune decizii, iar deciziile sunt luate în baza unor raționamente morale, în sensul asignării de valori morale unor judecăți deontice, pentru a stabili praguri de permisivitate în exploatarea resurselor de putere puse în slujba securității naționale.
Matematica puterii, fie aceasta hard sau soft, este bine-cunoscută atât de realiști, cât și de liberaliști. Importanța și, mai ales, prioritatea în utilizarea soluțiilor matematice drept argumente decizionale în securitatea națională sunt cele care diferă semnificativ în accepțiunea celor două mari școli de gândire. Pentru realiști, matematica securității înscrisă în ecuațiile indicatorilor de forță oferă argumente de necontestat în motivarea imperativului recursului la orice formă de putere în urmărirea interesului național. Liberaliștii critică un asemenea grad de abstractizare a securității. Aceștia consideră că abordarea structurală a securității naționale este excesiv de reducționistă și, prin urmare, văduvită de cele mai importante circumstanțieri create de prezența în ecuație a factorului uman. Rațiunea și simțirea umană, cu precădere obligațiile morale, sunt la fel de importante precum tancurile și portavioanele în determinarea stării de securitate. În replică, realiștii folosesc un lung șir de exemple care abundă în istorie pentru a spune că anarhia sistemului internațional nu a fost niciodată desființată de raționamentele morale. Astfel de raționamente sunt profund subiective și nu pot fi descrise prin modele predictive, acele instrumentele analitice fără de care deciziile de securitate națională devin excesiv de speculative sau chiar imposibile.
Probabil că de aceea Joseph Nye Jr. explică în cea mai recentă lucrare a sa, „Do morals matter?”, interdependențele dintre raționamentele morale și consecințele tangibile ale deciziilor de securitate națională într-o manieră obiectivantă. „Raționamentele morale ar trebui să fie tridimensionale, pentru a fi posibile cântărirea și crearea de echilibru între intenții, mijloace și consecințe”, spune Nye. O asemenea premisă îi permite să concluzioneze, în final, că statele democratice, atunci când sunt prezente pe scena internațională, trebuie să acorde la fel de multă atenție „consecințelor acțiunilor lor generale”, acelea care pot influența „ordinea globală clădită pe valorile democrației liberale”, precum și „consecințelor acțiunilor particulare”, cele care, spre exemplu, „pot veni în sprijinul unui militant pentru drepturile omului sau al unui grup persecutat” de un regim despotic.
Realiștii nu neagă existența unor obligații morale ale statelor. Totuși, din punctul lor de vedere, acestea „nu ar trebui să impieteze în niciun fel asupra scopului suprem al supraviețuirii națiunii”. Prin urmare, „virtutea supremă” a statelor se regăsește, mai degrabă, în utilizarea prudentă și rațională, decât morală, a resurselor de putere, după cum explică Hans Morgenthau în lucrarea „Politics Among Nations”. Natura violentă a sistemului internațional inhibă apetitul statelor pentru cooperare după principii de valoare, iar atunci când o fac își urmează propriile interese naționale, care pot crea convergențe sau divergențe, în funcție de context. Transformarea permanentă a contextelor obligă statele să devină din ce în ce mai puternice pentru a supraviețui, așa cum notează John Mearsheimer în recenta sa lucrare „The Great Delusion: Liberal Dreams and International Realities”.
Mai departe, liberaliștii afirmă că instituțiile și normele sistemului internațional, chiar dacă sunt imperfecte și tributare unor practici rudimentare precum tranzacțiile de forță brută descrise de aritmetica echilibrelor de putere regionale sau globale, sunt suficiente pentru a asigura prevalența alegerilor morale în afacerile de securitate. Chiar și în cele mai grele circumstanțe, așa cum sunt cele de război, moralitatea creează o structură normativă de legi scrise și nescrise care protejează ființa umană. Joseph Nye Jr. arată în lucrarea amintită anterior că „structura normativă” a doctrinei războiului se sprijină pe trei axe morale: „intențiile bune care se regăsesc în cauzele juste; mijloacele de forță utilizate proporțional cu situația operațională și capabile să discrimineze între țintele militare și cele civile; și consecințele pozitive care se nasc din interpretarea prudentă a probabilității de succes” a combatanților. O astfel de reprezentare carteziană a alegerilor morale devine suficientă pentru liberaliști în a susține că modelul sistemului anarhic prezumat de realiști în relațiile internaționale este supus criticilor. Mai mult, cooperarea dintre state este posibilă, iar intensitatea acesteia se poate descrie cu ajutorul unei variabile predispusă la scalare: interdependența. Pornind de la această noțiune esențială pentru paradigma liberalistă, John Ikenberry propune în eseul „The next liberal order”, apărut recent în Foreign Affairs, un model nou de ordine globală, pe care îl intitulează „internaționalismul liberal”. Ikenberry o să publice și o carte pe această temă la finalul acestui an. Până atunci, reținem că noua paradigmă ar fi potențată de eșecul actual al globalizării și va presupune „managementul interdependențelor globale”, în detrimentul „integrării economiilor și societăților”, așa cum s-a întâmplat pentru multe decenii sub presiunea aplatizantă a proceselor globalizante.
Indiferent de școala de gândire, prezența alegerilor morale în câmpul securității naționale nu poate fi ignorată. Mai mult, oricare dintre cele două abordări, realistă și liberalistă, are limite. Diferențele de nuanță decurg din locul și rolul acestor alegeri în procesul de decizie, mai ales în situația deciziilor grele care merg până în profunzimea filonului existențial al națiunii. Limitele premiselor teoretice rezultă din ceea ce Arnold Wolfers afirma în lucrarea „Discord and Collaboration: Essays on International Politics”: „Interpretarea a ceea ce reprezintă un interes național vital și cât de multă valoare trebuie atribuită acestuia reprezintă o întrebare morală. Iar răspunsul nu poate face trimitere la pretinse imperative de amoralitate inerente în politica internațională”. Wolfers a ajuns la această concluzie pe baza interpretării schimbărilor pe care le-a cunoscut realismul clasic al lui Tucidide, Hobbes și Machiavelli, în urma lecțiilor învățate din ultimele două războaie mondiale. El descrie aceste transformări în „National Security as an Ambiguous Symbol”, atunci când nu poziționează securitatea națională ca scop, ci drept mijloc pentru realizarea unor „valori mai mari pe care le deservește”. Prin urmare, oricât de multă raționalitate ar putea fi adusă în rezolvarea ecuațiilor complexe de securitate, judecățile morale nu pot fi evitate. În final, liderii sunt cei care trebuie să asume „cele mai bune alegeri morale în funcție de circumstanțe”, concluzie importantă a lui Wolfers prin care poziționează dezbaterea pe tărâmul prudenței. Nye observă că prudența se regăsește în „inteligența contextuală” a liderilor de a pune în echilibru valorile promovate în spațiul comun, sub formă de interese naționale, cu nivelul posibilei amenințări care ar decurge din percepția promovării acestor interese drept impunere de către cei vizați. Ar fi de adăugat că întreaga dilematică a alegerilor morale apasă pe umerii celor care dețin resurse suficiente de putere pentru a proiecta propriile interese în interiorul spațiului comun. Toți ceilalți joacă, în cel mai bun caz, în rolul secundar al celui „vizat” sau, de cele mai multe ori, fac o simplă figurație.
În pofida beneficiilor incontestabile pentru susținerea rolului esențial al alegerilor morale în securitatea națională, abordarea cumulativă a paradigmelor realistă și liberalistă trebuie realizată cu parcimonie. Amalgamările conceptuale pot să ofere soluții facile dilemelor de securitate. De aceea, trebuie să rezistăm tentației de a recurge la alchimia termenilor și narațiunilor de securitate, deoarece aceasta poate crea adevărate paradoxuri logice și erori cognitive. Consecințele nefaste nu se vor regăsi doar atunci când vom citi printre rândurile textelor documentelor programatice de securitate națională, ci și în risipirea resurselor alocate securității și apărării sau în suprapunerile forțate de securități multiple. Vă puteți gândi doar la imperfecțiunile suprapunerii conceptelor de securitate națională, securitate comună europeană și apărare comună în format aliat, extrem de dezbătute astăzi, de multe ori fără a fi abordate complexitățile alegerilor morale care ar trebui făcute de liderii statelor din interiorul spațiului euroatlantic pentru ca interdependențele și comunitățile de securitate să devină cu adevărat funcționale.
Niculae Iancu este expert în securitate și apărare,
cu experienţă în domeniul cercetării ştiinţifice militare
și de intelligence.