„Filmul ăsta e o mărturisire a unui om, o revelație personală.
Cred că e singura relație cu adevărul pe care o poți avea ca povestitor, ca autor.”
Dacă ai continua fraza: „Om câine” este un film despre…
Despre iubire, despre criză. M-a interesat povestea de dragoste din spatele filmului și cum fiecare reacționează într-un moment de disperare, cum fiecare dintre noi face tot felul de prostii în numele dragostei. Ne dorim atât de mult să iubim și să fim iubiți încât la un moment dat o luăm razna.
Mi se pare că te-ai jucat foarte mult în film cu planul oniric, care îl intersectează, indescifrabil aproape, pe cel al realității. E mai degrabă un film psihologic sau unul de factură realistă?
E un amestec. Cred că orice film realist are și componente psihologice. Așa cum psihologicul funcționează într-un cadru realist. Sunt niște momente de oniric, punctate, tocmai pentru a reda tulburarea lui Doru. Am încercat să accentuez mintea tulbure a pesonajului principal prin mai multe elemente. Ele sunt diferite pe parcursul filmului, nu se suprapun și nu sunt în sincron. Am lucrat și cu dialogul, de exemplu când mama lui îi spune: „te văd dublu” e un moment special lucrat să fie așa. Montajul, este de asemenea, gândit în direcția asta, gradarea tipului, sincopele, accelerările, momentele de liniște. La fel se întâmplă cu sunetul, cu muzica. M-am jucat cu ele destul de mult. Eu am avut o problemă cu lipsa de vitamina B12 și am observant că începi să auzi tot felul de sunete, țiuituri. Mi-am imaginat că un om care trece print-un moment dificil cum e cel prin care trece Doru are sigur tot felul de lipsuri de vitamine, creierul o ia razna. Eu cred că lucrul ăsta se poate întâmpla în realitate. Să fii atât de emoționat încât să auzi tot felul de sunete.
Am folosit și niște obiective sovietice, anamorfice, Lomo. Ele au efectul ăsta. Ce e în prim-plan e focusat, ce e în planul al doilea sau al treilea începe să își piardă foarte tare focusul. Diferența e foarte mare, se decupează. Am păstrat efectul spontan de no focus. Am făcut această alegere la nivel de imagine pentru că ne doream foarte tare ca privitorul să fie în pielea lui Doru.
Personajele principale sunt într-o căsătorie în care amândoi sunt suspecți de infidelitate. Cum ai gândit asta ca semnificație în relația dintre protagoniști?
Eu am mizat pe faptul că fiecare vine la întâlnirea cu povestea asta cu o poveste personală, că fiecare se pune pe el în rolul protagonistului. Nu am vrut ca filmul ăsta să fie o teză. Arta, în general, nu poate fi o teză. Arta nu e propagandă. Seamănă mai mult cu mărturisirea. Filmul ăsta e o mărturisire a unui om, o revelație personală. Cred că e singura relație cu adevărul pe care o poți avea ca povestitor, ca autor. În momentul în care ești onest, orice privitor o să se recunoască în povestea ta și o să rezoneze cu ea. Eu am vrut să fie un film de maximă sinceritate, cu care oamenii să vibreze.
„Am vrut să las privitorului libertatea de a interpreta și de a reflecta”
Au venit și actorii cu propriile lor experiențe asemănătoare de viață? Ei cum au vibrat cu proiectul?
Da, au venit. După fiecare zi de filmare aveam discuții. M-am concentrat foarte mult pe actorul principal, Bogdan Dumitrache, cu care am stat la povești multe despre mine și despre lumea mea, tocmai ca el să se hrănească cu chestia asta. Și el a împrumutat multe lucruri filmului. De la replici, până la repoziționări sau reînțelegeri, tălmăciri ale unor momente. Multe dintre ele mi s-au părut juste și au fost luate imediat în poveste. Ofelia a venit la întâlnirea asta foarte deschisă. Ea e un actor jazz, așa îmi place mie să spun. Nu merge pe o linie. Mi s-a părut bine că face chestia asta, deși necesită un efort, mai ales din partea partenerului. Dar, cumva, lucrurile astea au creat o anumită dinamică între cei doi, în special, și între noi trei. Noi, de la începutul și până la sfârșitul filmărilor, am discutat dacă Nicoleta l-a înșelat sau nu. Și nici la final nu a fost clar. Eu eram convins că l-a înșelat, în schimb Ofelia o apăra pe Nicoleta.
Ți-ai imaginat scena de final ca pe un botez al relației de cuplu la botezul unui copil?
Da, normal. Ce nu era acolo era plânsul lui Bogdan, care la filmare a zis că vrea să plângă. Mi-a explicat și… da, avea dreptate. Așa trebuia să fie.
Câinele este oglinda personajului central, un simbol al loialității? Sau o transformare a lui, agresivă?
La început, când am primit textul de la Andrei Epure, exista în draft personajul câine. Era destul de schițat, nu foarte prezent. Ușor-ușor ne-am gândit să îl dezvoltăm și să creăm un personaj mai amplu. Am scris tot felul de lucruri pentru el, fiind conștient că nu o să pot să obțin la filmări ceea ce mi-am propus, ci altceva. Era vorba de un câine. Dar era o formă de a explica altora despre ce este vorba. Am încercat ca la filmare să îl las pe Amza cât se poate de liber și să îmi dea ce poate el să îmi dea. Uneori mi-a dat mai mult, alteori puțin de tot. Câinele a fost ales tocmai pentru a oglindi omul. În continuare el joacă poziția asta de agresor pentru mulți. Doru este în felul lui legat de familie și de Nicoleta, a mai făcut el niște prostii, dar e loial, cum e și câinele.
Ce a lăsat Doru în pădure atunci când și-a părăsit câinele?
E un gest de autoflagelare. Dacă îți dai dragostea, animalul de care ești atașat, trebuie să simți o durere foarte mare. Lucrurile stau așa: dacă un câine este agresiv și mușcă pe cineva, iar acel cineva depune plângere la Poliție, el este luat și eutanasiat. În scenariu erau elementele astea. Le-am scos din film, ca explicație, dar gestul rămâne. Spectatorul nu știe de ce se întâmplă asta, dar acesta e motivul. Pentru că Daniel a depus plângerea la Poliție. În același timp, momentul acesta este prezentat în film ca un derapaj al lui Doru, pentru că episodul s-ar fi putut întâmpla în capul lui, nu neapărat în realitate. Planează îndoiala. Așa cum la început el este în pădure și caută câinele, la fel și aici, când îl lasă, am vrut să las privitorului libertatea de a interpreta și de a reflecta dacă Doru este lucid sau nu.
„Îmi doream ca în momentul în care treceam la montaj să am o flexibilitate mare de tot în a spune povestea”
La premieră ai spus că îți plac dublele în timpul filmării. De ce?
Pentru că sunt situații, cum a fost secvența cu dansul de la botez când am ales prima dublă, care avea o energie. Era o secvență complicată, coregrafiată puternic. Coregrafia nu era perfectă, era cea mai haotică. Dar avea o energie fantastică, multe elemente care dădeau adevăr, emoție. Figuranții care dansau au fost foarte șocați când l-au văzut pe Bogdan plângând. Au intrat și ei într-o stare de frică, nu știau cum să reacționeze pentru că un bărbat plângea. Cumva i-a scos din starea de petrecere. Se simțeau foarte prost. În momentul când finisajul este prea fin chestia asta dispare. Energia a dispărut la celelalte duble.
Dar sunt și cazuri unde se spune, deși din experiența mea cu filmul ăsta nu a fost așa, că de la a șaptea dublă începe să fie bine. Pentru că ai niște granițe, ai realizat o coregrafie, iar actorii sunt toți acordați, nu se mai gândesc la text, au aceeași limbă. Dacă vrei să mergi și mai departe și ai timp, poți să te duci la 30, la 70 de duble, când actorul deja nu mai e în control, e deja inert, nu mai știe ce cuvinte spune. Nu se mai joacă pe el, e purificat de scheme și apare iar un moment de adevăr. Dar pentru duble îți trebuie timp. Noi am avut 26 de zile de filmare în România și 2 în Suedia. Am reușit să filmăm tot ce aveam în scenariu. Am scos foarte puțin. Îmi doream ca în momentul în care treceam la montaj să am o flexibilitate mare de tot în a spune povestea. Aveam 4 ore de material filmat, utilizabil. Mai erau două povestioare țesute pe lângă povestea centrală, pe care le-am omorât cumva și am ajuns la 107 min. Mă gândesc să mă joc cu materialul ăsta, pentru că există și e păcat să nu fie folosit.
Vorbeai la un moment dat că ai studiat cromatica emoțiilor din scenele tale și că ai calculat minuțios muzica filmului. Cum ai făcut asta și la ce te-a ajutat?
Fiecare secvență combina o hartă cromatică a întregului film și cu o singură privire puteam să îmi dau seama cât de caldă sau cât de rece era temperatura. Unele scene erau fierbinți, altele erau reci sau medii. Cumva aproximam ce urma și puteam să fac rapid un reglaj. Ca regizor, ești ca un percuționist. Nu dai într-o singură tobă, ci creezi un ritm. Au fost scene în care am adăugat sunete, iar ele creează o stare. De multe ori, în multe filme, se simte un anumit purism sonor. De exemplu, dacă ești într-o cameră de hotel, sunt doar zgomotele specifice – un aer condiționat, un telefon, niște voci pe hol. Eu am ales să adaug și alte sunete, mi s-a părut că se potrivesc scârțâituri de metrou, galeria Viitorului Constanța și altele. Doru este cu mască pe față și afară se striga: „Viitorul!”. Îmi place să stau în studioul de sunet mult.
„Aveam multe temeri, așa că mi-am spus că singurul lucru pe care pot să îl fac e să îmi fac temele extraordinar de bine”
Cum a fost pentru un artist plastic, venit de la munca independentă din atelierul de artă, să lucreze la primul lungmetraj ca regizor de film?
Eu am studiat 5 ani la Universitatea de Arte din București, apoi încă 4 ani la Royal Institute of Art din Stockholm. În anii `90, suedezii pregăteau un anumit tip de artist în școală. Tu nu trebuia să știi nimic, erai doar un vizionar. Statul avea mulți bani. Tu făceai un proiect, angajai oameni pe toate funcțiile care deserveau proiectul și trebuia să colaborezi cu toți acei oameni ca să îl realizezi. Artistul în anii `90 în Suedia era mai apropiat de figura regizorului decât de răceala omului singur care lucrează în atelier. Din cauza asta eram obișnuit. E adevărat că la un film de lungmetraj sunt foarte mulți oameni. E adevărat că am intrat mai mult în contact cu actorii și că regizorul secund s-a ocupat de comunicarea cu ceilalți membri, dar inevitabil, te încarcă. Este o expresie în suedeză, ești fără piele, iar ca regizor ești de multe ori fără piele. Trebuie să simți tot, să sesizezi toate nuanțele, microgesturile, ești atent la tot, atât cât poți. Ajungi să antrenezi asta și orice chestie cât de mică să o simți și asta este destul de dureros.
Ai scris scenariul în 3-4 ani, lungmetrajul a fost filmat acum 2 ani, iar acum apare, în sfârșit, în cinematografe. Cum a fost așteptarea asta pentru tine?
Am stat cu filmul ăsta foarte mult. 7 ani. Ceilalți oameni care au lucrat la el au făcut-o pentru cel mult 3 luni. Ca regizor ești văzut foarte ciudat pentru că e ca într-un tren cu care ai bătut deja o grămadă de kilometri, ești stresat și ai multe lucruri în spate, iar ceilalți, care sunt în diverse stații și trebuie să se urce în tren cu mult după tine, nu înțeleg neapărat intențiile tale.
Nevenind din film aveam mai multe spaime, am și o vârstă… aveam multe temeri, așa că mi-am spus că singurul lucru pe care pot să îl fac e să îmi fac temele extraordinar de bine. Îmi notasem absolut tot, aveam teancuri de hârtie cu ce urmăream la fiecare secvență. Le-am aruncat la gunoi în timpul filmărilor. A fost un efort și pentru mine acesta al permanentelor mutări și schimbări, dar asta mi-am dorit de la început, e prețul pe care trebuie să îl plătești. Mi-am dorit să nu fie o muncă de proiectare, în care eu am făcut niște calcule și mă duc acolo să le execut. Lucrurile trebuiau să crească din noi toți.
Chiar dacă tu îți dorești ca rezultatul final să ruleze în cinematografe sau în galerie, expus pe perete, el îți pleacă din atelier. Înainte te mai duceai puțin, te uitai, mai retușai ceva, încă lucrai la el. Acum, nu mai lucrezi la el, s-a terminat. E o așteptare frumoasă. În momentul ăsta am așteptări foarte mari. Au fost mai multe etape. La început, când se aprobă bugetul, e un moment magic, pentru că începi să îl imaginezi în ce culori vrei tu, poate să fie verde, maro sau roz. La fel când filmezi, e un val de emoție, câteva săptămâni ai o adrenalină inimaginabilă. Acum, e momentul ăsta, când e gata, și ești fericit că îl văd oamenii, îți imaginezi că vor fi mulți care se vor bucura de ce au văzut, iar bucuria lor se va întoarce la tine. Acum așteptăm să vedem cum o să fie…
Ștefan Constantinescu este artist și regizor de film. Trăiește și lucrează în Stockholm și București. Pregătește lansarea în cinematografe a lungmetrajului „Om Câine”, film care a avut premiera mondială în cadrul Festivalului International de Film de la Goteborg – Nordic Light, iar cea naționala la Festivalul Internațional Transilvania – Zilele Filmului Romanesc. Anterior, a regizat mai multe scurtmetraje selectate la Bienala de la Veneția, la Semaine de la Critique de la Cannes sau în Concursul Pardi di Domani de la Locarno. Lungmetrajul său documentar „My Beautiful Dacia” a primit Premiul Juriului la Documenta Madrid.