(Intervenție în dezbaterea „Filmul românesc la el acasă”, realizată de Iuliana Alexa)
PR de film în România
Nu știu cum e să faci PR de blockbuster în România, fiindcă am lucrat doar cu filme de autor, cu pelicule de artă și festivaluri pentru cinefili, dar dacă vorbim despre acestea din urmă, de multe ori e ca și cum ai ține predici surzilor, alteori e ca și cum ai ține predici corului (nu știu dacă expresia asta există în română, dar înțelegi ce vreau să zic). În fine, tocmai ăsta e rolul unui om de comunicare: să găsească urechile potrivite și să stârnească mecanismele alea care te fac să zici: „Hai, domn’e, să iau bilet la filmul ăsta și să-l văd pe ecran mare, c-am auzit că merită!”. Sigur că e solicitant, fiindcă necesită multă muncă de convingere, cam ca orice ține de cultură în România. Pentru chestiuni artistice rareori se găsește spațiu mediatic, de obicei sunt alte lucruri prioritare, mereu ne lovim de baza piramidei lui Maslow și cei câțiva care ajung în vârful ei sunt repede trași înapoi de brutalitatea cotidianului. Ca proceduri și evenimente, aș zice că un PR de film are nevoie de o listă de presă bine pusă la punct și adusă la zi (volatilitatea contactelor e la cote înalte azi), de o rețea atent cultivată de jurnaliști, conectori și influenceri care să vadă filmul în avanpremieră și să dea vestea despre el, de un plan media atent croit, de un tagline incitant și de foarte multe proiecții private.
Publicul de cinema din România nu e foarte mare. Românii preferă în număr covârșitor să vadă filmele acasă, chiar dacă cele mai multe nu-s făcute să fie văzute pe un laptop în timp ce ți se arde popcornul în cuptorul cu microunde. Așa că e aproape o minune să ai 10-15.000 de spectatori în România, oricâte premii ar avea filmul de care te ocupi de la marile festivaluri ale lumii. Nu e neobișnuit ca un film românesc să aibă mai mult public în Franța, Germania sau SUA decât în propria țară. Asta se întâmplă și din cauza unei infrastructuri falimentare a cinematografelor clasice (multe dintre ele transformate în cluburi sau supermarketuri) și dintr-o reticență a mall-urilor de a-și oferi ecranele unor filme de artă, despre care știu din experiență că nu aduc profit. Dar m-am îndepărtat de subiect. Presa e destul de deschisă la solicitări, dar, cum spuneam, spațiul și resursele pentru chestiuni culturale sunt destul de restrânse. E nevoie să faci câteva giumbușlucuri sau PR stunts ca să atragi atenția, dar fără să întreci măsura transformând un obiect cultural într-o caricatură, făcând circ. Prefer să lucrez cu jurnaliști care înțeleg de ce e important ca oamenii să dea și peste produse culturale de înaltă calitate, să nu se hrănească doar cu fast-food entertainment. Aceia sunt jurnaliștii și criticii care găsesc loc și timp să publice câte un material care poate aduce oamenii în sălile de cinema. Numai că trebuie să-i știi și să te știe, astfel încât să se creeze o relație de încredere, fiindcă sunt atâtea lucruri de văzut și atât de puțin timp în fiecare zi.
Distribuția de film în România
România are cele mai puține ecrane de cinema raportate la numărul de locuitori din Uniunea Europeană. Asta deși are una dintre cele mai vibrante cinematografii mondiale, ”an art cinema powerhouse”, cum ne zic amercianii, iar Noul Val Românesc domină de peste un deceniu festivalurile de film din întreaga lume. În 1989, România avea 600 de cinematografe. Astăzi mai are vreo 80, dintre care peste 90% sunt în mall-uri, unde cinefilii nu prea calcă. Restul au fost vândute, închiriate, transformate în tot soiul de alte scopuri, de la ateliere de mecanică auto la cluburi de striptease sau cazinouri. În lipsa locurilor în care să vadă cinema de calitate, oamenii s-au retras în home cinema, iar adevărații iubitori de film și-au creat rețele paralele de distribuție și vizionare, improvizând ecrane, închiriind teatre, creând festivaluri în spații neconvenționale. Totul, ca să suplinească o nevoie acută, dar anchilozată. Ce ar trebui făcut? În primul rând, cred că RADEF ar trebui să dispară și cinematografele ar trebui să fie redate publicului și recondiționate de primării sau dintr-un fond dedicat al Ministerului Culturii. Dar știm cu toții că bugetul Ministerului Culturii e la rândul său cel mai sfrijit din Europa, iar primăriile sunt interesate mai degrabă de Zilele Orașului cu mici, bere și câte o cântăreață pop reșapată. Deci nu întrevăd prea multe soluții în actualul context politic și administrativ. În pofida tuturor acestor adversități, regizorii, actorii și directorii de imagine din România continuă să producă film european care lasă întreaga lumea cu gura căscată și cu mintea deschisă.
Proiecte cinematografice recent gestionate
Cel mai recent și cel mai de succes a fost „Touch Me Not”, filmul Adinei Pintilie care a câștigat Ursul de Aur și Premiul pentru cel mai bun lungmetraj de debut la Berlinala din 2018. Am mai colaborat cu Cătălin Mitulescu pentru promovarea filmului „Dincolo de calea ferată” și, probabil (încă suntem în discuții), pentru cel mai recent proiect al său, „Heidi”, un thriller polițist românesc cu accente existențialiste. Un alt film mai puțin cunoscut la care am dat o mână de ajutor ca PR a fost „Burta balenei”, de Ana Szel. Am mai colaborat și cu festivaluri precum Making Waves (Festivalului Filmului Românesc la New York) și fARAD (Festivalul de Film Documentar din Arad), ambele inițiate și curatoriate de Corina Șuteu. Am fost invitat și în juriu la BIEFF (Bucharest International Experimental Film Festival), o experiență cu adevărat tulburătoare.
Cristian Neagoe s-a ocupat de organizarea
de evenimente la București și New York, pentru ICR,
British Council, Goethe Institut, Institulul Francez.
Este fondatorul Street Delivery, unul dintre
cele mai populare evenimente urbane.
VEZI ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS