Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » „Scrisoare către tata”. Franz Kafka și cea mai înduioșătoare scrisoare a unui fiu către tatăl său

„Scrisoare către tata”. Franz Kafka și cea mai înduioșătoare scrisoare a unui fiu către tatăl său

Încă din frageda copilărie, viața lui Franz Kafka s-a conturat asemenea unui veritabil joc al contrariilor. Lumea exterioară pe care tânărul Kafka a cunoscut-o doar tangențial s-a aflat într-un perpetuu balans între liniștea și frivolitatea perioadei Belle Epoque și instabilitatea generată de Marele Război. Cu toate acestea, inutil a spune că Franz Kafka n-a fost omul care a privit lumea din exterior, ci mai degrabă a absentat din această lume, îndreptându-și toată atenția spre un univers în formare: interiorul său, sufletul său dominat de tristețea-i profundă, de neînțeles pentru cei din jurul său.

Fiind primul născut al lui Hermann și al Juliei Kafka, Franz a fost condamnat să ducă mai departe numele Kafka și, deci, să devină o prelungire a tatălui său. Tot acest joc înnebunitor cu care vin la pachet „îndatoririle” sale de prim-născut, un amestec de vină, teamă, iertare, angoase, îl determină pe Franz să-i scrie tatălui său o scrisoare în care-și va așterne toată frustrarea acumulată, toate sforțările care se doreau a fi iertări, toate acele lucruri care, dintr-un motiv sau altul, au rămas nespuse.

Asemenea lui Hermann Kafka, și în ziua de astăzi există adulți care concep existențele copiilor ca pe o prelungire a vieții lor, așezându-le acestora pe umeri o povară greu de dus: continuarea idealurilor și viziunilor proprii. Acești părinți, din prea multă iubire, poate, își doresc ca puiul lor să reușească în domeniile în care ei au eșuat. Chiar dacă aceste ambiții nu aparțin copiilor, aceștia și le însușesc de cele mai multe ori, din teamă sau din respect pentru părinți. Totodată, există mulți copii care se lasă controlați și dominați de către părinți chiar și la vârsta adultă. Sunt suficienți de mulți cei care nu au curajul să treacă peste cuvântul tatălui sau al mamei, nefiind capabili să facă niciun pas fără încuviințarea acestora, unii conștient, alții fără a-și da seama.

Franz Kafka a fost unul dintre aceștia, fiind dominat aproape toată viața de personalitatea asupritoare a tatălui său. Totuși, pe tot parcursul acestei cărți, Franz Kafka nu își atacă tatăl, nu îl jignește și nici nu îi pretinde scuze, nu-și dorește o despărțire definitivă, ci aproape toată nemulțumirea sa este îndreptată asupra propriei persoane, slabe și nepregătite pentru viață, conștientă că lucrurile nu se vor schimba, indiferent cât de tare „va striga”. Este un mod de a pune în cuvinte durerea generată de sentimentul de insuficiență și de lipsa de curaj sau de tărie sufletească. Scrisul devine, astfel, un refugiu, locul în care tatăl său nu își putea pune amprenta, în care nu îl putea găsi. Doar prin scris Kafka a reușit să riposteze față de figura sa paternă, atât de proeminentă încă din frageda copilărie și tot prin scris a încercat să salveze relația lor dificilă, deși, probabil, nu mai rămăsese nimic de salvat.

Dincolo de criza adolescentină și rebeliunea autorului împotriva tiraniei părintești, ceea ce surprinde orice cititor e cunoașterea de sine a autorului în încercarea lui aparent nejustificată de a-și înțelege tatăl. Este de-a dreptul uluitor felul în care autorul distinge între percepțiile micului Franz Kafka și cele ale adultului Franz Kafka, încercând să afle pentru sine unde e vinovat el însuși, unde e vinovat tatăl său, și mai ales, unde nu există nici un vinovat. Pe parcursul scrisorii, Kafka pare să devină propriul său psihanalist.

Asemănător cu stilul folosit și în nuvelele sau romanele sale (Metamorfoza, Procesul, În colonia penală), Kafka descrie stările sale interne și circumstanțele externe ca ceva incontrolabil, mânate exclusiv de forța destinului. Un soi de „Ce-a fost să fie a fost, și nu putea fi altfel”, reliefând, în fond, tragedia mimesisului: arta oglindită în viață și vice versa. Anume această simbioză între realitatea palpabilă și imaginația bolnavă e combinația mortală în lumea Kafkiană, și după cum am putea crede, chiar și în însăși viața autorului:

„Oricum, eram atât de deosebiţi, şi în deosebirea asta dintre noi atât de primejdioşi unul pentru celălalt, încât, dacă s-ar fi putut calcula dinainte cum aveam să ajungem să ne comportăm unul faţă de celălalt, eu, copilul ce se dezvolta lent, şi tu, bărbatul în toată firea, s-ar fi putut presupune că tu m-ai fi strivit pur şi simplu, călcându-mă în picioare până când n-ar mai fi rămas nimic din mine. Asta nu s-a întâmplat, căci ceea ce e viu nu se lasă calculat dinainte, dar poate că în realitate s-a petrecut ceva mai rău. Şi, spunând asta, te rog totuşi mai departe să nu uiţi că eu nu cred nici un moment, nici în cea mai mică mă sură, în vreo vinovăţie a ta. Ai avut asupra mea exact influenţa pe care trebuia în mod necesar s- o fi avut, numai că trebuie să încetezi să socoteşti ca o răutate deosebită din partea mea faptul că am fost învins de această influenţă.” (Franz Kafka (2016), Scrisoare către tata. Humanitas: București, p. 10.).

Din nefericire însă, scrisoarea va rămâne doar literatură, Hermann Kafka neintrând niciodată în posesia ei. În schimb, Franz îi înmânează scrisoarea doar mamei sale, rugând-o pe aceasta să o transmită mai departe, lucru care nu se va mai întâmpla.

Până la urmă un lucru e clar: Franz voia să fie înțeles de tatăl său, Hermann, dar în același timp, anticipa că nu va fi înțeles. Similar protagonistului din „Procesul”, Franz analizează injustiția, întruchipată, în cazul scrisorii de față, în veșnica tensiune cu tatăl său.

Reluând o idee enunțată mai sus, această scrisoare e încercarea curajoasă a lui Kafka de a fi propriul său psihanalist. Cât de bine i-a reușit? Eu, dincolo de anumite aprecieri literare pe care nu-mi permit să le fac, cred și sper că Franz a simțit acea liniște, acel sentiment că, în sfârșit, va fi ascultat de „călăul” său, măcar pentru o clipă. Sper că încrederea că scrisoarea va fi citită de tatăl său îl liniștea, chiar dacă poate n-a fost cazul. În general, viața, în ciuda aparențelor, e mai complicată decât arta, astfel că majoritatea conflictelor rămân adesea nerezolvate. Așa a fost să fie, și poate că altfel nici nu putea fi.

Lecția pe care eu am învățat-o după lecturarea acestei cărți (și m-aș încumeta să o spun tuturor adolescenților care aleg să citească scrisoarea lui Franz pentru Hermann Kafka) este că „ușurarea propriului drum” nu vine sau nu ar trebui să vină niciodată de la părinți. Drumul trebuie creat și înfruntat de noi înșine, de fiecare în parte, în acord cu propriile idei, valori și sentimente. În fond, după cum spunea Jung, „atunci când un drum este bătătorit, sigur nu este drumul tău”.

Așadar, deși greu de cuprins în doar câteva cuvinte, ,,Scrisoare către tata” este o carte copleșitoare, care trebuie citită înainte, după, sau în timpul lecturii operei lui Kafka, pentru o veritabilă incursiune în universul autorului. Este, înainte de orice altceva, un strigăt pentru libertate.

Teo Ghica este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național Gheorghe Lazăr din București

Un comentariu la „„Scrisoare către tata”. Franz Kafka și cea mai înduioșătoare scrisoare a unui fiu către tatăl său”

  1. Mi-a facut placere sa citesc articolul tau.
    Lectie pentru noi toti. Unii o învata devreme , altii deloc.
    TATA , nu este totul in viata , ar spune unii. Dar este UNIC , as spune eu.
    Si ca opinie personala as spune , sângele , apa nu se face. Ne curge prin noi , l-am mostenit , ne insoteste si mai devreme sau mai tarziu vom simti ca trebuie sa ne ” recunoastem” ca sa putem merge mai departe. 💖

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.